Apariţii editoriale

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

La ce bun adevărul?

Pascal Engel, Richard Rorty

Traducere din limba franceză şi postfaţă de Bogdan Ghiu

Editura ART, Colecţia „Demonul teoriei“

După faimoasa, prin complicaţie inutilă, întrebare „Ce este adevărul?“ a unui roman care a rămas în istorie pentru că i-a adresat-o lui Iisus Hristos, căutarea umană a adevărului a îmbrăcat forme dintre cele mai variate. Sunt destui care caută şi azi Adevărul, dar se împiedică de ipotezele despre acesta susţinute de adepţii unei postmodernităţi pentru care marele adevăr nu este decât masca unei opresiuni culturale. Cine deţine Puterea deţine şi Adevărul, iată o teorie care poate fi cu greu remontată, mai ales în epoci care se susţin pe manipulare şi pe soluţii de criză. Cum spunea cineva despre americanul de rând: nu crede în ceea ce vede, ci în titlurile ziarelor!

Cartea tradusă de Bogdan Ghiu la ART este rodul unei discuţii pe care doi gânditori contemporani, Pascal Engel şi Richard Rorty, au purtat-o la Sorbona în 2002, la iniţiativa Colegiului de Filosofie. Primul este profesor de filosofie contemporană la Universitatea din Geneva şi editor al revistei Dialectica. Richard Rorty, între timp decedat, este unul dintre cei mai cunoscuţi filosofi contemporani, preocupat de filosofia analitică şi a pragmatismului, discipol al lui Ayer şi Carnap, apologet al lui Heidegger, Foucault şi Derrida.

Pentru Rorty, aşa cum îi sistematizează poziţia chiar Engel, noţiunea de adevăr nu are utilitate explicativă, iar noţiunea realistă tradiţională de adevăr, prin complicatul şi confuzul joc al corespondenţelor dintre enunţurile, judecăţile şi presupoziţiile noastre, este goală de sens. De aceea, tot ceea ce este instituit ca polemică şi controversă între adepţii realismului şi cei ai antirealismului nu are, practic, obiect de dispută. Conceptul de adevăr este gol, adevărul nu poate să constituie o normă a cercetării ştiinţifice sau să fie ţel ultim al investigaţiilor noastre despre lume.

Dar ce susţine Rorty însuşi în această chestiune? Iniţial, filosoful american paria pe viitorul filosofiei analitice. În discursul de la Sorbon, el constată eşecul acesteia, mai bine zis „pana de esenţă“ (un joc de cuvinte care trimite şi la „essence“, adică „benzină“ în limba franceză). Filosofia analitică i se pare azi rebarbativă, chiar inutilă. El doreşte să vadă în limbaj „o pânză croită dintr-o singură bucată“. Aşa, cam ca giulgiul din Torino, am zice noi…

Rorty se declară quietist, minimalist şi îi repugnă „statutul ontologic“ al limbii, la care fac apel constant adepţii vechii metafizici. Nu există discurs favorizat despre lume, ci discursuri „ajustate“ la lume, care participă în aceeaşi măsură la cunoaştere, fie că sunt literare, istorice, ştiinţifice sau ale… instalatorului care vorbeşte despre meseria sa! Pentru Rorty, cunoaşterea obiectivă nu este apanajul unor anumite discursuri, în timp ce altele ar fi lipsite de această posibilitate. Problemele tradiţionale ale metafizicii şi epistemologiei sunt neglijabile, în opinia sa, pentru că nu au o funcţie socială. Vocabularul acestora este îndepărtat de ceea ce trebuie cu adevărat să îl preocupe pe om.

Pe scurt, el crede mai degrabă că putem vorbi, la modul onest, de „justificare“ în cazul cuiva care prezintă propriul său punct de vedere într-o anume situaţie, decât de „adevăr“ şi că aşa ceva este preferabil oricând pentru a descrie realitatea. Concluzia sa este specială: „Nu dispunem de mijloacele de a stabili adevărul unei credinţe (pornind de la aserţiunea lui William James, potrivit căreia „adevărul nu este altceva decât ceea ce este bun în materie de credinţe“ - n.m.) sau caracterul adevărat al unei acţiuni altfel decât referindu-ne la elementele de justificare prin raportare la care ne-am determinat…“.

Acţionăm, cu alte cuvinte, exact aşa cum credem că se aşteaptă ceilalţi de la noi: justificăm, ca „adevăr“, fapta noastră corectă.