Apariţii editoriale

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Toate frumuseţile lumii

de Jaroslav Seifert

Selecţie şi traducere din limba cehă de Jean Grosu

Editura ART, 2008

Prea puţin cunoscut în România, scriitorul Jaroslav Seifert (1901-1986) este ultimul reprezentant ceh al avangardei istorice. În 1984 a fost laureat al Premiului Nobel pentru literatură, acordat de juriul de la Stockholm, între altele, pentru „poezia sa plină de prospeţime“. În ţara sa, şi datorită afilierii la ideologia de stânga, a fost numit Artist al Poporului, iar o scurtă perioadă a fost preşedintele Uniunii Scriitorior din Cehia. După 1949 a fost silit să părăsescă jurnalistica şi s-a dedicat literaturii. În ciuda simpatiilor de stânga, a fost unul dintre semnatarii Chartei ’77, faimosul document care punea la îndoială legitimitatea regimului comunist de la Praga.

„Toate frumuseţile lumii“, autobiografia sa din care cititorul român poate avea, în sfârşit, o selecţie, reprezintă o carte vitală pentru înţelegerea celui care a cântat Praga în poezii neuitate până azi.

Autorul începe prin a declara că nu intenţionează să scrie „memorii“, fiindcă nu are un repertoriu de date precise pentru a le topi într-o lucrare de asemenea proporţii, dar recunoaşte că îi lipseşte şi răbdarea pentru astfel de scrieri. De aceea, însemnările autobiografice ale lui Seifert sunt lipsite de sentenţiozitatea care însoţeşte adesea acest tip de opere.

Îşi aminteşte de cei mai buni prieteni ai săi, începând din copilărie, când învaţă să patineze ajutat de frumoasa mămică a unui copil care venea ca şi el la patinoarul ad-hoc din preajma cartierului Zizkov. Parfumul de violete al frumoasei doamne şi gesturile ei tandre îl vor urmări toată viaţa. Într-unul dintre capitolele de început ale cărţii, Seifert mărturiseşte că a patinat mai târziu cu... Lenin!

Este o legendă amuzantă, desigur, dar autorul ne convinge că ar fi putut într-adevăr patina cu revoluţionarul rus, la Praga, unde acesta a locuit o vreme, la hotelul Myska, prin 1912: „În iarna anului 1912, mai aluneca pe gheaţa aceea un bărbat înalt purtând pe cap o căciulă de astrahan. Cum putea să bănuiască măcar că în vila de peste drum, într-o cameră de la parter, avea să figueze cândva bustul lui, care va privi tocmai peste acest patinoar spre Praga învăluită de fumul murdar al gării?“ Dar poate că bănuia, puţin...

Amuzante şi, în acelaşi timp, înţelepte, traversate de o duioşie care nu-şi refuză introspecţia melancolică, amintirile lui Seifert merg de la momentul în care s-a decis să renunţe la pictură pentru poezie (din pricina unui... cârnat!) şi până la marile prietenii legate în climatul literar al epocii cu autori celebri ca Salda, Toman, Hora.

Sunt acele umbre evocate din prima până la ultima pagină a cărţii, între care autorul inserează şi evocă momente pitoreşti ale unei existenţe dedicate prieteniei şi scrisului.

Un moment antologic, din cele pitoreşti, este evocarea bustului lui Karl Marx, văzut de autor la sediul Partidului Social Democrat. Socialiştii retezaseră de pe bust capul împăratului Franz Josef şi „replantaseră“ în loc capul bărbos al lui Marx! Însă, ne spune autorul, „nici barba bogată şi stufoasă a lui Marx nu putea să acopere vestonul imperial, cu revere uriaşe“.

În fond, istoria se amuză să reteze capete, inclusiv de ipsos...