Apariţii editoriale

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Scris pe trup

de Jeanette Winterson

Traducere din engleză de Vali Florescu

Editura „Humanitas“, 2008, colecţia „Raftul Denisei“

Dacă ar fi să-i dăm crezare reputatului romancier american Gore Vidal, autoarea romanului „Scris pe trup“, Jeanette Winterson, este „cea mai valoroasă tânără voce literară din ultimii 20 de ani“.

Se înţelege că din lumea anglosaxonă, fiindcă autoarea este britanică, deşi în Insulă mai scriu autoare excelente precum Kiran Desai sau Zadie Smith. Ultimele două însă sunt mai tinere decât Jeanette Winterson, născută în 1959, şi autoare, până acum, a zece romane recompensate cu premii literare dintre cele mai prestigioase.

„Scris pe trup“ a apărut în 1992 şi ar putea fi inclus în ceea ce se numeşte autoficţiune: un personaj nenumit radiografiază stările de graţie ale eului îndrăgostit, într-o manieră subtil-poetică, dar şi fiziologică. Mai multe femei trec prin viaţa sa (Louise, Jaqueline), marcându-l cu afectivitatea lor diferită. Lucid şi interiorizat de o manieră care îl face adesea insuportabil, personajul autoarei britanice este aidoma unui seismograf al iubirii, în toate manifestările ei. Cercetează în amănunt naturile feminine cu care intră în contact, emite sentinţe legate de adulter, îşi explorează corpul, dar şi pe ale partenerelor cu minuţia unui dermatolog, pe scurt, face anatomia unui sentiment legat de celule şi ţesuturi. Atare conştiinţă lucidă face din personajul Jeanettei Winterson un afin al personajelor lui Anton Holban, numai că autoarea britanică este mai „emancipată“ în a-şi lăsa personajele să treacă de linia subţire ce desparte eul etic de cel amoral. O menţiune personală, dacă tot am comparat-o cu Holban. Trebuie să remarc că fineţea psihologică a autorului român este net superioară, ca şi capacitatea de a evoca tandreţea lumii în scene de o cruzime psihologică intensă.

Chiar dacă abundă în dialoguri, romanul îşi găseşte forţa în analiza fină a eului narator, predispus la tăierea firului în patru, precum şi la expediţii bovarice în interiorul propriu, copleşit de luciditate ca şi de boala femeii pe care a părăsit-o. Remuşcările, ca şi „chemările de dispariţie“ sunt elemente ale unui personaj romantic pentru care „Dumnezeu este unicul în stare să înţeleagă noţiunea de infidelitate“.