„Rostul lumii. Jurnalul unei călătorii“ de Nicolas Bouvier

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Cu desene de Thierry Vernet

Editura Humanitas, 2007

Dacă priveşti harta de la sfârşitul cărţii, aceea care indică drumul făcut de Nicolas Bouvier alături de pictorul Vernet, începând cu iunie 1953, vei observa un detaliu aparent nesemnificativ: România nu se numără printre ţinuturile bătute la pas de acest frenetic călător. Spun asta nu fiindcă România ar trebui neapărat să fie vizitată de călători străini pentru ca orgoliul nostru naţional să se umfle încă o dată în pene, ci pentru că autorul a plecat la bordul unui Fiat Topolino din Geneva, via Belgrad, a trecut prin nordul Bulgariei, foarte aproape de Dunăre, pe care însă n-a trecut-o spre a intra în Câmpia Română. Păcat, ar fi avut ce povesti despre „orientalitatea“ noastră evidentă…

Şi-a văzut de drum, însă, a călătorit spre Constantinopol şi Ankara străbătând Turcia înainte de a intra în Iran, unde a vizitat oraşe vechi precum Teheran, Ispahan, Persepolis. Este clar că Orientul cu mirajul său legendar şi chiar istoric l-a fascinat şi l-a atras pe Nicolas Bouvier într-o călătorie care a continuat la Bam, Faragh şi Quetta pentru a lua sfârşit aproape de Islamabad, nu înainte însă de a campa la Kabul. Pentru că, în decembrie 1954, acest călător împătimit şi cult care este Bouvier avea să pună capăt doar uneia dintre călătoriile care l-au făcut faimos, mai ales după publicarea cărţii de faţă apărută, iată, şi în traducere românească (de acelaşi autor, editura „Humanitas“ a publicat cândva „Cronică japoneză“, rod al călătoriei sale în Japonia).

Nicolas Bouvier este atent în voiajul său lung la tot ce i se înfăţişează în faţa ochilor: obiceiuri ale localnicilor, curiozităţi, ca şi cutume stranii ale diferitelor rase pe care le întâlneşte în cale. Nu vede lumea cu ochiul unui turist: la Prilep, în Macedonia, pe valea râului Vardar, unde i se oferă capră la ceaun, aude din gura unui înţelept local proverbul care tutelează aşezarea împărţită de macedoneni, turci, bulgari, albanezi: „Fiecare îl bănuieşte pe celălalt, dar nimeni nu ştie cine e Diavolul“. Teheranul este, prin contrast cu Prilepul, un oraş cosmopolit unde dai peste oameni învăţaţi şi rafinaţi care-ţi pot recita catrene din marele poet persan Hafiz: „Chiar dacă nu ştii unde vei dormi la noapte / şi eşti încă departe de ţintă/să ştii că nu există drum fără capăt /Nu fii trist“. Aici, în ţinuturile Persiei antice, Bouvier constată uimit că localnicii din cătunele cele mai obscure ştiu pe de rost sute de gazeluri din Hafiz, Omar Khayyam, Saadi şi are o revelaţie umoristic-melancolică: „Este ca şi cum la noi, salahorii şi ucigaşii din La Vilette s-ar delecta cu Maurice Sceve sau Nerval!“. La Quetta, cei doi îl întâlnesc pe Terence, patronul, fost militar, al „Saki Bar“, care-i angajează timp de trei săptămâni şi unde Bouvier află ceva simplu de tot: „Nu poţi iubi cu adevărat decât lucrurile de care depinzi“. Portretul făcut acestui personaj „capturat“ de Asia este magnific, desenat de un artist pentru care viaţa este de o tandreţe, ca şi de o risipă nesfârşită: „Terence, foarte sensibil la clipele de fericire, destupa ultima sticlă de Orvieto. Dopul sărea, iar deficitul barului sărea cu douăzeci de rupii. Puţin îi păsa. Depăşise eficienţa, stilul nimeni nu mă face pe mine să… Pensionar militar prins în capcana acestui bar în derivă, împovărat cu confidenţele unui întreg oraş, de datorii, de vechile discuri cu Mozart, Terence călătorea mai departe şi mai liber decât noi. Când Asia iubeşte un om, îl face să-şi sacrifice cariera ca să-şi salveze destinul. Inima bate mai slobod şi multe lucruri se limpezesc. În timp ce vinul se încălzea în paharele noastre şi Terence privea mişcarea stelelor pe cer, neclintit şi atent ca o pasăre de noapte, un vers de Hafiz îmi revenea în minte: „Dacă misticul nu ştie încă taina acestei Lumi / mă întreb de la cine o ştie cârciumarul…“.

O carte splendidă, de citit în zilele când nu călătoreşti.