Apariţie editorială

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

„Franz Kafka“ de Radu Enescu

Editura AION, Oradea, 2007 

Într-un articol publicat acum câţiva ani în revista Vestitorul a Episcopiei Greco-Catolice Oradea, scriitorul Ioan F. Pop povestea că atunci când
l-a cunoscut pe Radu Enescu acesta era „figura centrală a culturii bihorene“. Şi cum să nu fie aşa când autorul studiului remarcabil despre Franz Kafka fusese student al lui Lucian Blaga, asistent al lui
D.D. Roşca şi unul dintre membrii faimosului Cerc Literar de la Sibiu, alături de nume grele ale literaturii şi culturii române precum Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Ovidiu Cotruş, Ştefan Augustin Doinaş, Eugen Todoran, Cornel Regman şi Ion D. Sîrbu?
Radu Enescu, cunoscător al limbilor clasice şi al câtorva limbi moderne (neapărat, germana!), era, pentru cei care-l cunoşteau cu adevărat, figura cărturarului care există în cetatea culturală doar pentru cei ce pot recunoaşte cu adevărat valoarea unui asemenea intelectual. Cititor şi comentator al lui Heidegger şi al lui Kant, dar şi al filosofiei greceşti, Radu Enescu a fost unul dintre acei erudiţi care au înnobilat provincia, dar cu o detentă intelectuală la care cu greu putea visa chiar centrul. Acelaşi Ioan F. Pop, autorul unui portret intelectual şi sentimental remarcabil, spunea că „mobiliza pentru orice subiect un registru cultural-filosofic inhibant, eseistica lui fiind de o mare vervă intelectuală, concomitent cu o exersată calofilie“. Într-adevăr, citind studiul de peste 200 de pagini dedicat lui Kafka, structurat în şapte capitole, la care se adaugă o concluzie, simţim cum cultura era la acest scriitor a doua natură. Rar am simţit la lectură o mai mare empatie între un autor de monografie intelectuală şi autorul său!
Radu Enescu începe prin a prezenta biografia „săracă“ a celui care este, după Harold Bloom, în canonul occidental, sinonim cu spiritul tipic al epocii noastre. „Kafkian“ este deja un termen intrat în vorbirea cotidiană şi, aşa cum ne asigură Bloom, „straniul“, acel ceva familiar şi în acelaşi timp străin nouă, este cel mai bine reprezentat de opera lui Kafka, chiar dacă din gramatica lui, observa un poet, lipsesc viitorul şi speranţa.
Consider că dacă Harold Bloom ar fi cunoscut studiul lui Radu Enescu, dincolo de observaţiile sale profunde, ar fi avut, la rându-i, un capitol îmbunătăţit în a sa „Şcoală a epocilor“, cu remarcele sale definitive privind tema centrală a operei kafkiene - care este, după opinia lui Garaudy, tema neîmplinirii omeneşti. Scriitorul praghez de limbă
germană - apropo, o statuie la Praga i s-a ridicat doar la o sută de ani de la naştere! Aviz amatorilor care o cerşesc în timpul vieţii… -  a fost cel care, observa Radu Enescu, a reuşit să facă din slăbiciunea sa congenitală tema de forţă, virtutea care s-a transformat „într-un resort activ al creaţiei sale“. Kafka detesta forţa, cu tot ce incumbă aşa ceva, deşi ramura paternă a familiei sale se lăuda cu atributele acesteia, dar, îndatorat genetic mamei sale, autorul „Procesului“ a ales să convertească slăbiciunea - care este o caracteristică aproape metafizică a rasei
umane! - în ceea ce el a numit „o forţă uriaşă“. Cu toate acestea, Enescu observa că Franz Kafka, deşi a suferit eşecuri (de altfel, el nu a dorit ca opera proprie să fie cunoscută şi l-a rugat pe cel mai bun prieten al său să ardă manuscrisele după ce va muri!), nu a făcut din ratare o filosofie a vieţii. Cu o viziune care face cinste umanităţii al cărei membru exponenţial a fost, el mărturisea: „Moartea e în faţa noastră cum ar fi pe peretele unei săli de clasă un tablou care reprezintă bătălia lui Alexandru. Pe noi ne interesează să estompăm această imagine prin faptele noastre chiar în această viaţă sau chiar să o ştergem complet“.
Studiul lui Radu Enescu disecă în profunzime opera lui Kafka, ca şi fenomenologia pe care aceasta o secretă, cultivând speranţa care, deşi pare imposibil, este resortul în numele căruia s-a scris o operă „dintre cele mai larg nevândute“ (Eugenio Montale). Cu toate acestea, aşa cum remarca şi Bloom, care aprecia, cumva ciudat, că este un „autor de romance“, de numele său se leagă ceea ce el însuşi a teoretizat ca fiind acel „indestructibil“ al fiinţei umane care este dat de puterea necondiţionată a acesteia de a crede. Adică, atât de tare încât „fiinţa nu poate fi distrusă în adâncul ei“. Kafka a sperat nesperând, oricât de dificil este pentru noi azi să înţelegem aşa ceva.