Seriozitatea şi munca asiduă i-au adus multe bucurii tânărului antrenor pe plan profesional, iar provocările au venit din colţuri îndepărtate ale lumii
Nu-i uşor să-ţi croieşti un drum frumos şi fructuos departe de ţara în care te-ai născut, întâmpinând obstacole la tot pasul, fie legate de limbă sau mentalitate, fie de obiceiurile religioase sau nu ale persoanelor cu care lucrezi. Dar sunt şi excepţii, una dintre ele este Aristică Cioabă, care, la doar 41 de ani, şi-a câştigat respectul la mii şi mii de kilometri depărare. Craiovean prin „adopţie“, Aristică Cioabă lucrează acum în lumea arabă, în Oman, şi vrea să scrie istorie cu FC Saham, o echipă nou-promovată pe prima scenă, dar care se simte confortabil pe prima poziţie din clasament.
GdS: Cine este Aristică Cioabă?
A.C.: Sunt un antrenor tânăr, de 41 de ani, care s-a născut la Petroşani, dar care din anul 2000 locuieşte în Craiova. Fotbalul l-am început la Jiul, unde am jucat opt sezoane, fiind şi căpitanul echipei la un moment dat. Am fost transferat la Farul Constanţa, unde am jucat în Cupa UEFA Intertoto, după am evoluat la Rocar București pentru două sezoane, fiind şi aici căpitanul echipei. A urmat un an la Universitatea Cluj, în cariera mea trecând apoi numele echipelor Foresta Fălticeni şi FC Oneşti, iar în 2000 am plecat în China, unde am jucat trei ani la Yunnan Honghta şi Wuhan Hubei. În 2004, am plecat în Arabia Saudită, în liga 1, la FC Shola, avându-l antrenor pe Costică Ştefănescu.
GdS: Sunteţi necunoscut în România ca antrenor, dar respectat peste hotare. Care a fost parcursul dumneavoastră?
A.C.: Cariera de antrenor am început-o la FC Balş, Liga a III-a, unde l-am avut „secund“ pe Alin Trică pentru două sezoane. Am ajuns să antrenez în ţările arabe datorită domnului Costică Ştefănescu, care, în 2009, mi-a propus să-i fiu secund în Kuweit, la FC Tadamon. Tot în Kuweit am lucrat şi cu domnul Alexandru Moldovan. Le mulţumesc amândurora pentru şansa oferită. În 2010, am antrenat în Iordania, la FC Shabab al Ordon. Eram antrenor principal, secund fiind Mircea Oaidă, de la Dinamo. În 2011 am antrenat în Africa, în Ghana mai exact, pe FC Aduana Star. Am fost antrenor principal şi am clasat echipa în primele patru locuri. În 2012, am „prins“ antrenor principal în Oman, la FC Saham.
S-a adaptat repede
la toate echipele
GdS: Nu v-a fost greu să vă acomodaţi?
A.C.: La toate echipele unde am antrenat m-am acomodat foarte bine și m-am simţit de-al lor. La început ai probleme cu mâncarea, dar uşor-uşor te obişnuieşti. Când am timp, îmi mai fac preparate româneşti, dar nu mâncăruri complicate. În Ghana, a fost o experienţă foarte bună pentru mine, având posibilitatea să pregătesc nişte jucători foarte buni. De cinci luni sunt în Oman, la FC Saham, care este o echipă nou-promovată pe prima scenă, unde, după patru etape, sunt lider şi sunt calificat în semifinala Cupei Federaţiei. Sper să mă menţin în fruntea campionatului până la sfârşit, dar este foarte greu, pentru că sunt unele cluburi foarte puternice şi cu tradiţie.
GdS: Sunt diferenţe mari între fotbalul românesc şi cel arab? Jucătorii români au „priză“ în fotbalul arab?
A.C.: Diferenţa este că nu în toate ţările arabe jucătorii sunt profesionişti 100%. Infrastructura e, în schimb, foarte bună, având stadioane ultramoderne, cu toate condiţiile propice performanţei. La meciurile din Oman vin şi femei care nu poartă voal, deoarece Omanul e o ţară mult mai liberă. Datorită lui Mirel Rădoi, care joacă la Al Ain, în Dubai, şi o face foarte bine, încep să fie căutaţi şi jucătorii români în zona Golfului. În campionatul Omanului nu există nici un fotbalist român deocamdată.
„Şeicii sunt impulsivi, dar corecţi“
GdS: Sunt pretenţioşi şeicii? Cum sunteţi văzut de aceştia?
A.C.: Cu conducerea clubului mă înţeleg foarte bine. Le place de mine pentru că sunt un antrenor tânăr şi muncesc foarte mult pentru a avea rezultate. Şeicii din zona arabă sunt prietenoşi atunci când ai rezultate, când nu, te schimbă foarte repede, neavând răbdare cu tine. Sunt impulsivi, dar corecţi cu toată lumea. În Oman, a mai antrenat şi Grigore Sichitiu, având rezultate bune şi cred că datorită dumnealui cei din conducerea clubului meu s-au orientat la mine.
GdS: Aţi lucrat cu mai mulţi antrenori români de-a lungul timpului. De la cine aţi „furat“ meserie?
A.C.: Meseria de antrenor am furat-o de la mai mulţi tehnicieni în perioada de jucător menţionându-i pe câţiva dintre ei: Mitică Marcu, Florin Marin, Emil Vlăduţ, Liţă Dumitru, Cornel Ţălnar şi Marin Barbu. Acestora li se adaugă, bineînţeles, cei doi antrenori, Costică Ştefănescu şi Alexandru Moldovan, care m-au iniţiat în fotbalul arab, iar în unele decizii cerându-i şi sfatul profesorului Mircea Rădulescu. Am ales de la toţi ce mi-a plăcut cel mai mult, având şi eu ideile mele proprii. Idolul meu ca jucător a fost Costică Ştefănescu, iar ca antrenor este Mircea Lucescu.
N-ar refuza să antreneze
în România
GdS: Nu vă este greu să staţi departe de casă, de cei dragi? V-aţi gândit să antrenaţi şi în România?
A.C.: Este foarte greu departe de casă, de familie, dar fără sacrificii nu se face nimic în viaţă. Îmi văd familia de două-trei ori pe an şi sper ca, la un moment dat, având rezultate bune aici, să pot antrena şi în România. Văd că în campionatul românesc se dau şanse antrenorilor tineri, ceea ce e foarte bine. În încheiere vreau să urez mult succes echipei naţionale a României şi echipelor de club care joacă în cupele europene.
