Obiectivul? Alături de echipă!

De fiecare dată când am fost în apropierea startului de campionat, fie că a fost începutul turului, fie al returului, ca în momentul de faţă, Universitatea Craiova şi-a prezentat obiectivul cu surle şi trâmbiţe.
Să nu mă înţelegeţi greşit! Nu e un lucru rău să ai un obiectiv, pentru că, până la urmă, trebuie să îţi dovedeşti ţie, ca echipă şi club, că lupţi pentru ceva şi că nu vei fi doar o prezenţă mediocră în campionat.
De asemenea, este necesar să le inspiri oamenilor care vin să te susţină încrederea că îţi doreşti să ajungi undeva, că vrei să joci cât mai bine pentru a fi acolo sus, în elită. Publicul craiovean a fost mereu convins că, odată şi odată, tot trebuie să vină şi rândul nostru să fim mari, numai că nu prea am avut parte de acel moment până acum, iar Ştiinţa începe să piardă teren la capitolul încredere.
Mâine jucăm la Iaşi, iar acest meci reprezintă primul pas într-un retur de „maximă importanţă pentru destinele fotbalului craiovean“. Sau cel puţin aşa ne-a fost redată ecuaţia returului de către Mititelu, într-o emisiune de radio.
Situaţia în sine nu este chiar atât de fatalistă, pentru că nu trebuie să excludem nici un eventual eşec, indiferent de cauza sa. Şi, tocmai pentru că există şi această alternativă, returul nu ar trebui proclamat ca fiind „cel mai important“. Şi la anul există o şansă şi, dacă nu e la anul, e peste doi ani. Ideea în sine este că trebuie să ajungem acolo şi să nu ne facem de râs, să ne calificăm în grupe şi să dovedim că nu suntem altă echipă autohtonă, europeană doar până la „primul tur“.
De un obiectiv prestabi-lit, personal, mi-a fost întotdeauna frică, pentru că sunt multe probleme care răsar pe parcurs. Şi aici vreau să realizaţi că obiectivul nu este greu de atins, cât parcă mult prea proclamat ca fiind sigur de atins.
„Trebuie să tratăm fiecare meci precum o finală şi să le câştigăm pe toate“. Aşa suna un celebru clişeu, neaplicabil în fotbal pentru că nimeni nu e imbatabil. În schimb, noi adoptăm această sintagmă pentru că ne dorim să ajungem în cupele europene. Doar că trebuie să fim foarte precauţi, pentru că istoria ne stă martoră că nu mereu ce ne-am dorit ni s-a şi întâmplat.
Nu de puţine ori jucătorii au clacat atunci când presiunea unui rezultat a fost prea mare. Există totuşi premisa că experienţa căpătată, de la promovare şi până în  prezent, este suficientă ca fotbaliştii lui Napoli să nu mai cadă pradă visării şi să fie un pic mai conştienţi de propriile forţe şi de importanţa meciurilor.
Apoi mai există pro-blema că pornim ca leii în declaraţii şi ajungem pe parcurs mieluşei prin rezultate. Dacă ne uităm în trecut, de fiecare dată când am anunţat că „rupem“ şi că „ştergem pe jos“ cu adversarii am sfârşit pe o poziţie care ne-a transformat într-un subiect de caterincă. De aceea, orice declaraţie de genul celor date de Mititelu sau de noul purtător de cuvânt al clubului, Şoavă, nu îşi are rostul.
În fine, nu vreau ca prin acest articol să transform cititorii ori în nişte optimişti incurabili, ori în nişte negativişti. Alături de echipă trebuie să fim de la început şi până la sfârşit, indiferent de cum va evolua situaţia. Numai că trebuie să fim obiectivi, să vedem şi bunele, şi relele prezente în momentul în care echipa şi-a fixat un scop.
Important, repet, este ca finalul returului să ne regăsească alături de echipă, indiferent că aceasta şi-a atins sau nu obiectivul, pentru că la bine susţinătorii vin în valuri, dar la greu, când ar conta cu adevărat, nu prea sunt de găsit.