O tânără luptă să-şi învingă dizabilitatea

http://www.youtube.com/watch?v=uYHsBe9YZM4

1 de 2

O lecţie de viaţă, un caz impresionant din care avem multe de învăţat, o poveste despre puterea de a lupta cu mentalităţile celor din jur şi a învinge până la urmă neşansa de a avea o dizabilitate. Loredana Jianu a avut puterea să lupte, intelectul i-a permis acest lucru, în ciuda problemelor fizice: tetrapareză spastică dobândită, sindrom distonic, hipotomie musculară, diskinezie musculară, dizartrie. I-a rămas în suflet şi în minte amintirea tristă a faptului că a fost respinsă de cea care ar fi trebuit să îi călăuzească primii ani de şcoală, care a judecat-o prin prisma handicapului fizic de care suferă. A luptat mult, a învăţat pe măsură, s-a făcut remarcată şi îşi doreşte să urmeze o facultate, şi nu una oarecare, ci pe cea de psihologie, pentru a-i consilia pe cei aflaţi în aceeaşi condiţie ca şi ea. Nu îşi doreşte altceva decât să i se ofere o şansă la viaţă, o şansă prin care să devină utilă societăţii… O doare faptul că cei ca ea trăiesc izolaţi, „nu sunt vizibili“ în şcoli sau grădiniţe, nu sunt întâlniţi nici măcar pe stradă…

Sunt multe persoane care au diverse probleme medicale dobândite sau dezvoltate de la vârste fragede. Nu de puţine ori, mulţi dintre aceşti oameni au o inteligenţă peste medie. Au reuşit să îşi învingă problema medicală şi au devenit utili, şi-au ajutat semenii, au vrut să meargă mai departe în ciuda tuturor greutăţilor. Să vrei să mergi mai departe când ai o dizabilitate poate fi însă extrem de dificil, mai ales dacă te naşti în mijlocul unei societăţi ignorante, în care te loveşti de oameni care îţi desfiinţează din start orice vis. Speranţe pentru aceştia sunt, având în vedere că există oameni care au reuşit. Nicholas James Vujicic este un predicator şi speaker motivaţional, care s-a născut cu tetramelie (lipsa celor patru membre). Stephen Hawking este un fizician englez, teoretician al originii universului şi unul dintre cei mai mari cosmologi contemporani, care la vârsta de 21 de ani a constatat că suferă de o boală progresivă de neuron motor, afecţiune cunoscută sub numele de scleroză laterală amiotrofică. I s-au dat maximum trei ani de viaţă, însă nu a cedat, a continuat să lucreze în ciuda agravării continue a invalidităţii. Carol Eduard Novak este alt exemplu de voinţă, determinare şi dorinţă de a învinge. A făcut sport încă de mic, dar din cauza unui grav accident rutier, suferit la vârsta de 20 de ani, a rămas cu handicap locomotor. A continuat să se antreneze şi a devenit vicecampion paralimpic. Lista celor care au învins poate continua, însă, din nefericire, sunt şi cazuri, cele mai multe, când aceste persoane sunt condamnate la izolare de un sistem care nu le oferă nimic.

Strigătul de ajutor al unei tinere de 24 de ani

Un strigăt disperat al unei tinere în vârstă de 24 de ani a ajuns pe adresa redacţiei Gazetei de Sud săptămâna trecută. Povestea este demnă de prezentat: o mamă care a luptat singură pentru a-şi creşte copiii într-un sat, undeva în judeţul Olt, şi o tânără care în acest an împlineşte 24 de ani şi care, în ciuda dizabilităţilor fizice de care suferă, s-a făcut remarcată, iubită şi a câştigat respectul tuturor celor care i-au acordat o şansă. „În ciuda faptului că timp de doi ani consecutiv mi-a fost respinsă cererea de înscriere la şcoala primară, doar pentru că am o dizabilitate fizică, pot spune cu bucurie că sunt absolventă a Colegiului Naţional «Ioniţă Asan» din Caracal. Consider că sunt o fire puternică, altruistă, inteligentă, sinceră şi cu o răbdare de oţel. Ca orice tânăr de vârsta mea, am şi eu visuri pe care îmi doresc să le transform în realitate. Cel mai mare vis este acela de a urma cursurile Facultăţii de Psihologie şi Asistenţă Socială deoarece sunt pasionată de acest domeniu şi îmi doresc să fac o carieră. Cred că mi s-ar potrivi o meserie în acest domeniu şi, totodată, consider că am o datorie morală, ca om, să îmi ajut semenii aflaţi în dificultate. Doar oferindu-le un sprijin celor din jurul meu m-aş simţi cu adevărat împlinită“, sunt doar câteva rânduri desprinse din scrisoarea pe care Loredana a trimis-o redacţiei.

Tratată necorespunzător
de medici, respinsă în primele zile de şcoală

Copilăria acestei tinere nu a fost deloc uşoară. La vârsta de doi ani a rămas orfană de tată (tatăl său era poliţist şi s-a stins în urma unui infarct miocardic suferit în timpul unei şedinţe, la locul de muncă). La patru luni după moartea părintelui său, Loredana împreună cu fratele şi mama au rămas sub cerul liber… Au stat la bunicii din partea mamei până în momentul în care au reuşit, cu eforturi mari, să se mute la casa lor. Mama a fost cea care cu mâinile ei, ajutată de câteva rude, a ridicat o casă pentru familia sa. A făcut apoi toate eforturile să le ofere copiilor o viaţă decentă şi o educaţie de care să poată spune că este mândră. „Primele probleme le-am observat, ca şi mamă, pe când Loredana avea doar câteva luni de viaţă. Nu stătea în şezut, nu putea merge singură, nu avea echilibru… Am mers atunci la medici, care mi-au răspuns însă că este vorba de o o simplă carenţă de calciu. La Bucureşti, am aflat însă că este vorba de o întârziere psiho-motorie. Mult mai târziu, însă, mi-au spus că, de fapt, multe dintre probleme au decurs în urma unui icter fiziologic prelungit, extrem de agresiv, care nu a fost tratat corespunzător. Am mers cu copilul la recuperare, timp de mai multe luni, în fiecare an. Ajunsese să se recupereze perfect, nici nu se mai cunoştea că are probleme la mers. Ce mă revoltă mai mult este faptul că fata mea a fost tratată fără investigaţii amănunţite în prealabil. I-au dat, de exemplu, medicamente pentru Parkinson. Vedeam cum, de la o zi la alta, în urma tratamentelor, starea ei se înrăutăţea. I-au făcut până şi toxină botulinică, aceasta afectându-i întreg organismul… În 2006, au descoperit că are o stenoză de canal cervical la C2, care nu a fost diagnosticată la timp, apoi tetrapareza spastică dobândită în urma unei hernii de disc la C3. Loredana a fost tratată în România pentru o tumoră (inexistentă) intramedulară la nivelul coloanei. În fapt, era vorba de o inflamaţie indusă de comprimarea discului C2, care a dus la o mielopatie cervicală ce i-a afectat nervii şi măduva pe o zonă de 2 cm. Efectele stenozei de canal cervical, ale afectării nucleilor bazali în urma icterului fiziologic la naştere şi ale herniei de disc sunt: tetrapareza spastică dobândită, sindrom distonic, hipotomie musculară, diskinezie musculară, dizartrie. A urmat alt şoc, o durere de nedescris pentru sufletul oricărei mame. Am înscris-o pe Loredana în clasa I. Timp de două săptămâni, copilul a stat în bancă fără ca învăţătoarea măcar să o întrebe cum o cheamă. În momentul în care am văzut că refuză să interacţioneze cu Loredana, fără să-mi dea o explicaţie a acestui comportament, am fost nevoită să o retrag de la şcoală… A pierdut astfel doi ani din viaţă, stând acasă, aşteptând până în ziua în care a preluat-o alt învăţător, o persoană deosebită… Acesta a fost primul care s-a implicat foarte mult, i-a văzut capacitatea intelectuală, a văzut-o cum se chinuieşte să scrie, a acceptat-o şi a integrat-o. Ce este revoltător însă este faptul că ceea ce am păţit cu propriul copil se întâmplă cu numeroşi copii şi astăzi! Există reticenţe din partea cadrelor didactice, dar şi ale celorlalţi părinţi ai căror copii sunt perfect sănătoşi de a accepta copiii cu dizabilităţi. Aceştia nu au şansa, deşi intelectual sunt capabili, să urmeze cursurile unei şcoli normale. Toţi profesorii au fost extrem de încântaţi de ea, era sufletul colectivului, se implica în toate activităţile şi concursurile şcolare. A mers la CN «Ioniţă Asan» din Caracal, pe care l-a absolvit cu medie peste 9. Dorinţa copilului meu este să meargă la facultate, însă are nevoie de ajutor deoarece, în acest moment, Loredana este în incapacitate de a-şi controla musculatura, de a se deplasa, de a vorbi normal“, a povestit Valeria Jianu, mama Loredanei.

Cere ajutor statului român, fiind dispusă ca ulterior să muncească voluntar

În momentul în care ai şansa să o cunoşti pe Loredana, descoperi o tânără extrem de inteligentă, avidă de cunoaştere, „incapabilă“ însă să fie independentă din cauza neputinţei de a se deplasa. „Este dureros să vezi că nimeni nu ne dă o şansă. E şi mai dureros faptul să vezi cum statul îţi oferă lunar 293 de lei ca indemnizaţie şi atât…. Noi, cei care am depăşit o anumită vârstă, nu mai avem aceleaşi şanse, e mult prea târziu, însă ar trebui să se gândească cineva la copiii aflaţi în situaţia de a se confrunta cu problemele mele medicale. Statul ar trebui să se gândească mult mai mult. Nu este suficient să îţi aloce o indemnizaţie, care, îmi cer scuze, este jenantă, ci ar trebui să încerce să facă ceva pentru noi. Personal, simt că nu le pasă. O banală atenţie nu ni se oferă, iar acest lucru este dureros. Nu cer nimic, dar chiar nimic… Dacă autorităţile ar dori să îmi acopere costurile intervenţiilor medicale de care am nevoie, prin sistemul medical la care noi toţi contribuim, apoi m-ar susţine pe perioada studiilor, sunt dispusă să lucrez ca voluntar. Mama este singura care m-a susţinut de la început până la sfârşit. Am nevoie, de exemplu, de recuperare două săptămâni în fiecare lună, statul îmi decontează, în schimb, doar două sesiuni de recuperare pe an, pentru care suportăm diferenţa de 50%… Nu este singura durere care mă frământă… Privind în urmă, sufletul meu de copil a fost rănit de o învăţătoare care a refuzat să mă accepte, care pur şi simplu mă ignora. Am făcut tot ceea ce a ţinut de mine pentru a ajunge la un anumit nivel de cunoaştere şi educaţie. Mi-am dorit să urmez o şcoală bună. Ştiam că dacă ai o pregătire foarte bună poţi face şi tu ceva pentru ceilalţi. Îmi doresc foarte mult să urmez o facultate de psihologie, în primul rând pentru a mă înţelege pe mine, iar apoi pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Copiii ca mine, din păcate, nu sunt vizibili. Nu li se oferă nici măcar şansa să aibă o viaţă socială. Este trist acest fapt. Pentru mine, anii de liceu au fost cei mai frumoşi. Cele mai valoroase lucruri pe care le am din acea perioadă sunt prieteniile pe care le-am legat. Pentru mine, niciodată nu au contat notele, însă pentru cei care contează pot mărturisi că am fost admisă la liceu cu media 9,16, am terminat liceul cu 9,33. Este trist faptul că, de când am terminat liceul, de vreo patru ani încoace, nu îmi pot continau visul din cauza problemelor medicale. Am descoperit nenumărate site-uri extrem de atractive, citesc tratate de istorie, psihologie, scriu pe blog şi aştept ziua în care să fiu studentă, iar apoi să profesez, să îi consiliez pe copiii cu nevoi speciale care au atâta nevoie de o încurajare“, a spus Loredana Jianu.  

„A fost un dar că am avut prilejul să o am ca elevă“

Cadrele didactice din CN „Ioniţă Asan“ vorbesc cu mare drag despre Loredana, chiar şi după patru ani de când aceasta a absolvit liceul.
„Este cel mai profund elev pe care l-am cunoscut, cel mai complex, dornic de cunoaştere. Îmi amintesc că stătea cu «Codul lui Da Vinci» sub bancă, aşteptând minutele de pauză pentru a-şi continua lectura. A fost elevul căruia i-am dat 10 din prima oră. Văzând-o zilnic atât de pasionată de ştiinţă, de cunoaştere, a fost lesne de înţeles că nu trebuie să se oprească, este un copil atât de dotat. Spun cu mâna pe inimă că mă simt norocoasă că am cunoscut-o. A fost un dar că am avut prilejul să o am ca elevă. Îmi amintesc că, în ultimele luni de liceu, începuse să meargă cu mare greutate. Erau momente în care pur şi simplu cădea, iar colegii din jurul ei o ridicau… A ştiut să îi facă pe toţi să o privească ca pe un om normal. Este o tânără care merită sprijinită pentru a-şi urma visul…“, a spus Cristina Radu, profesoară de geografie.

Dacă doriţi să o ajutaţi pe Loredana

Puteţi dona bani în conturile:
în euro –  RO71BTRLEURCRT00N2192401
în lei –  RO27BTRL02901201N21924XX
BANCA TRANSILVANIA – SUCURSALA SLATINA, titular Jianu Valeria.
Mai multe detalii pe http://loredanajianu.wordpress.com.