Copiii cu deficienţe grave, severe şi profunde sunt, deseori, ocoliţi cu privirea. Dincolo de gardul de pe strada George Enescu din Craiova există 151 de astfel de copii care nu au putut să îşi aleagă soarta. Deşi sunt uneori ignoraţi de societate, fiind consideraţi anormali, cei care îi ajută încearcă să îi integreze şi să le ofere o viaţă obişnuită, atât cât se poate.
În curtea Şcolii Gimnaziale Speciale „Sf. Mina“ din Craiova, fosta „Regina Maria“, pluteşte o tăcere spartă doar de sunetul copiilor care aleargă, ţipă sau se joacă în felul lor. Cu deficienţe care le-au lăsat urme pe chipuri, în felul de a merge sau în cel de a vorbi, preşcolarii şi şcolarii de la „Sf. Mina“ duc o luptă continuă cu ei înşişi, alături de cei 114 angajaţi, dintre care 71 de profesori care spun că nu prea ar alege să facă altceva în viaţă.
„Loveşte-l şi tu,
dar să nu-i dai la cap…“
Eugenia Pascu este profesoară de matematică, dar de 15 ani a ales învăţământul special. În faţa biroului său, de unde conduce această şcoală, se perindă mereu copii, mai mici sau mai mari, care vor s-o pupe şi care o iau în braţe. Ea îşi aminteşte un tablou exact opus, când, la începuturi, a fost trimisă la o şcoală unde i se spunea clar: „Loveşte-l şi tu, dar să nu-i dai la cap…“. Asta a făcut-o să instaureze un altfel de regim pentru aceşti copii. Acum, şcoala este şi singura din ţară care poate ţine copiii în regim de internat şi pe perioada vacanţei de vară.
La „Sf. Mina“, instituţie subordonată Consiliului Judeţean Dolj, ajung cazuri şi cazuri. Cele mai triste sunt, însă, cazurile grave, pentru care părinţii, de obicei din mediul rural, se gândesc foarte târziu la o rezolvare. Ca să-i spunem pe drepte, se gândesc la abandonul celor pe care i-au adus pe lume. Lucrul cu aceştia din urmă este foarte greu, dar se poate face, totuşi, ceva. „Era un copil extrem de violent, care dărâma tot. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar în două zile era mieluşel în braţele mele. În schimb, nu puteam să accept să-l las să distrugă totul şi eu să nu iau nici o măsură. S-a apropiat foarte mult de mine; fiica mea e sora lui, soţul meu e tatăl lui. A făcut 18 ani, am încercat să îl integrăm în familie“, povesteşte Eugenia Pascu despre Petre, unul dintre cei la care se vede deja schimbarea.
„A fost foarte greu
la început“
„Dă vina“ pe tactul pedagogic şi pe ştiinţa de a te purta cu ei, de a le arăta că şi ei pot. Pe lângă cei 151 de copii din şcoala specială, dintre care 73 sunt într-un regim de internat semestrial, încă 170 de micuţi sunt integraţi în învăţământul de masă; chiar şi cei cu tetrapareze, cu autism sau cu distrofie musculară, cărora li se permite, acum, şi prezenţa profesorilor speciali sau a terapeuţilor în sala de clasă. Bianca Roman, o fetiţă de 12 ani, elevă la Şcoala nr. 39, este unul dintre copiii integraţi în învăţământul de masă, care depune eforturi fantastice pentru a reuşi: „Eu aş da-o ca model pentru toţi cei care, uneori, renunţă la a mai lupta în viaţă“, povesteşte Eugenia Pascu. Fetiţa are distrofie musculară, coloana strâmbă şi mari probleme cu fina motricitate, dar se chinuie, totuşi, să scrie.
Profesorii sunt şi tineri, şi mai în vârstă, cu experienţă mare în lucrul cu aceşti copii. Unii fac învăţământ special de la Revoluţie, cum este Liana Budan, alţii, mai tineri, precum Iulia Stancu, lucrează de cinci ani în această şcoală. Deşi la începuturi au predat limba română sau engleză, ele au ales acest drum: de a lucra cu copiii speciali, de a le oferi ceva. „A fost greu, foarte greu la început. Am venit cu gândul să stau puţin, dar nu am putut să mă dezlipesc sufleteşte. Când vezi cel mai mic progres la ei, recompensele sunt mult mai mari“, povesteşte Iulia Stancu, în timp ce ne plimbăm prin imensa clădire, inaugurată în 1951 ca o casă pentru copiii infirmi.
Micul Fane
şi strângerea de mână
Micul Fane e alături de noi, căci ne-am întâlnit pe coridor. La vârsta de 12 ani, el suferă de retard. În spatele ochelarilor cu ramă albă şi dioptrii mari poţi citi o privire uşor derutată, dar plină de căldură. Mă ia de mână şi mă ţine strâns, în timp ce mângâie cu degetul mare pielea de pe încheietură. Vorbeşte cu drag, e politicos şi-mi dă prioritate în faţa uşilor, deşi insist să-l las pe el primul. Aşa, ţinându-ne de mână, ne plimbăm pe la colegii şi profesorii lui, care lucrează zi de zi cu părinţi şi copii, dându-le doza de speranţă care îi face să continue lupta. La grădiniţă, o fată micuţă, cu ochi albaştri, merge în jurul nostru. „Totul este ca o joacă, la fel ca la grădiniţele normale. Facem exerciţii pentru motricitate, puzzle-uri“, povesteşte una dintre educatoare cu zâmbetul pe buze. Fetiţa cu ochi albaştri îşi lipeşte capul de abdomenul meu. Curând, vine şi o explicaţie neaşteptată din partea profesoarei care mă însoţeşte: „Are autism sever cu tendinţe de automutilare“. Se lasă liniştea şi mergem, toţi trei, la aer.
Curtea şcolii e mai mereu populată. Fane, care are o steluţă roşie cu numele lui agăţată de bluză, încă mă ţine de mână şi se uită în sus la mine. Hăinuţele lui şi ale colegilor sunt cumpărate din bugetul şcolii, iar suma de bani alocată pentru mâncare a crescut de la 7,5 lei la 11 lei pe zi pentru fiecare dintre aceşti copii speciali. Colectivul şcolii merge cu ei la diverse concursuri şi competiţii, la muzeu, în excursii, dar şi la meciurile de la Sala Polivalentă. Directoarea povesteşte cu drag că „sunt mari fani ai echipei de baschet. Ionuţ Drăguşin e deja prieten cu ei, le vorbeşte… S-au apropiat. E foarte important pentru ei să se simtă oameni normali, ca şi ceilalţi“. Viitorul acestor copii stă în puterea societăţii de a-i accepta şi de a-i integra, atât cât se poate, în viaţa cotidiană. După 18 ani, continuă Eugenia Pascu, „încercăm să le găsim case de tip familial cu ajutorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului, li se caută şi li se găseşte, de cele mai multe ori, loc de muncă, însă o parte din ei şi abandonează. Dar cei cu tulburări din spectrul autist au mereu nevoie de cineva lângă ei“.
„E o percepţie greşită, «copii cu handicap»“
Câţiva copii de pe o bancă vorbesc mai tare. Vicenţiu, unul dintre ei, suferă tot de autism şi e mai timid din fire, dar vine aproape de noi pentru a o pupa pe directoare. Se întoarce apoi, repede, către ceilalţi. Pe asfaltul de sub picioarele noastre stă desenată, cu creta, o inimă. De fapt, asta le trebuie lor: oameni care să îi iubească. „Toţi cei care au venit înspre noi au întrebat: «Vă aducem dulciuri?». N-am nevoie. Avem mâncare. Dacă veniţi voi şi socializaţi cu ei e altceva!“, conchide Eugenia Pascu.
Fane fuge deodată la colegii lui. Palmele ne transpiraseră de la atâta ţinut de mână, iar vântul bate şi şterge toată căldura. Mă îndrept înspre ieşire, dar nu fug, căci de aceşti copii nu trebuie să fugi. Trebuie să te desparţi de ei mereu cu promisiunea că vei reveni.
