Există oameni care pot face artă dintr-o bucată de lemn, care o pot face să trăiască, oameni care duc mai departe vechi meşteşuguri. Un astfel de om este Ninel Cîrciumaru, care face „artă naivă“, aşa cum el însuşi îşi descrie munca.
La 35 de ani a făcut prima sculptură, o reproducere în lemn după „Domnişoara Pogany“ a lui Brâncuşi, dar făcea machete prin traforaj de mai multă vreme. Mai exact, la 46 de ani, el are 15 ani de când e nedespărţit de lemn.
Ninel Cîrciumaru lucrează în fiecare zi şi din asta trăieşte. După cum ne-a spus, are „un salariu mediu“. Atelierul său e propria bucătărie, deşi e destul de mică şi nici nu are cele mai bune ustensile. Se autointitulează „artist naiv“ pentru că nu are nici un fel de studii, nu a făcut cursuri şi nici nu e de acord cu ele. „Eu nu am schiţă, desen, nimic. Pun mâna pe blana de lemn şi încep să tai. […] Când faci lucrarea după un şablon, ea devine cadavru“, spune Ninel.
O sculptură în lemn îi consumă între una şi trei zile, iar pentru o machetă (corăbii, nave, biserici, avioane etc.) are nevoie chiar şi de o lună. Lucrează cu lemn de cireş, de tei, de nuc. „Eu sculptez în Parcul Romanescu, de primăvara până toamna, şi acolo m-a găsit lumea, străinii“. Face asta ca să nu-i deranjeze pe vecini. Ninel Cîrciumaru s-a plimbat prin Spania, Franţa, Italia şi Germania şi povesteşte cu regret că în România astfel de meşteşuguri nu au nici un viitor, pentru că nu mai sunt suficienţi oameni care să le aprecieze.
Extraterestra Pogany
Cu mâinile bătătorite de la lemn, el scoate, pe rând, din plase aranjate în dulap, tablouri pe care le-a sculptat de-a lungul vremii. În sufrageria lui, pe rafturi, stau corăbii, avioane, bisericuţe din lemn, toate realizate cu migală şi grijă. E mâhnit atunci când povesteşte despre domnişoara Pogany, pe care străinii o privesc cu respect fiindcă sunt înnebuniţi după Brâncuşi, iar românii o numesc „extraterestră“. Şi multe alte exemple: „Vin oameni îmbrăcaţi bine care se uită la Vlad Ţepeş (sculptură – n.r.) şi se ceartă dacă e Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare. La noi totul e pe dos“. Şi-ar dori să-i înveţe pe mai mulţi copii ce înseamnă taina sculpturii. „Predau şi am predat la două-trei grădiniţe, însă mi-aş dori să am şi eu trei băncuţe în parc şi să dau lecţii de sculptură. Poate mor şi nu mai ştie nimeni tehnica. Putem face nişte lucruri minunate“. Minel este tatăl a doi copii, un băiat şi o fată, şi priveşte altfel problema, fiind părinte: „Avem copii, domnule! Ce nu face ministerul putem să facem noi, şi nu cu bani mulţi!“.
„Lemnul moare în picioare“
În Craiova nu există o asociaţie a meşteşugarilor. Dacă ar fi, poate lucrurile ar sta altfel şi, împreună, ar reuşi să schimbe mai multe. „Acum doi-trei ani am vrut să facem una, dar nu prea mai suntem. Cei bătrâni nu mai văd, noi mai suntem puţini şi mai e o chestie: te duci o dată, de două ori, de trei ori, dar dacă nu te cheamă la nuntă, ştii cum e…“, povesteşte Ninel în legătură cu faptul că i s-au închis multe uşi. Atât el, cât şi alţi meşteşugari ar fi dispuşi să caute alte orizonturi: „Suntem în stare să ne mutăm. Ne dorim un loc pentru noi, nu pe degeaba, în care să lucrăm toţi meşteşugarii“.
Pe 1 martie şi în zilele care urmează, meşteşugarul nostru nu iese cu lucrările în stradă, fiindcă nu-şi permite să plătească taxa pentru o tarabă. „Eu nu pot să creez pentru că am grija zilei de mâine“. Va rămâne în casă cu navele şi corăbiile lui, alături de materialul la care ţine atât de mult: „Lemnul, când moare, moare în picioare. Mâncăm cireşe, mâncăm gutui? Da. Când moare pomul, ce facem? Îl facem mobilă. Ce rămâne e etern. Lemnul de sculptură e un lemn nobil!“.
Dansurile populare, o altă pasiune
Ninel Cîrciumaru pregăteşte şi câţiva copii, mai ales la căluş şi dansuri populare. Trei ani la rând a luat locul întâi la un concurs din Italia, cu echipa pe care o antrenează. „Avem talente în sărăcia asta, până la cel mai mic cătun, dar sunt oameni care nu au bani. Cunosc talente care se pierd…“, a explicat acesta.
