O viaţă fără chip

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Are doar zece ani. Puţini, ar crede unii. Dar suficienţi pentru a cunoaşte lumea, viaţa, fără să o vadă...

Am găsit-o acasă, abia se întorsese de la şcoală. Cu mama, ca în fiecare zi. În cămăşuţa albă, cu cravată roşie şi pantaloni bleumarin  - uniforma Şcolii nr. 31 „Theodor Aman“ din Craiova - Ruxandra Vancă, elevă în clasa a patra, stă cuminte pe podeaua sclipind de curăţenie. În faţa ei, pe canapea, caietul de matematică îşi aşteaptă tema. De alături, mama citeşte atentă problema. Fetiţa îşi fixează privirea incredibil de albastră, socoteşte pe degete, în minte, apoi se apleacă, la distanţă uimitor de mică, deasupra caietului. Scrie rezolvarea încet, concentrându-se asupra literelor şi cifrelor, apoi, după o scurtă verificare a mamei, satisfăcută, trece la următorul exerciţiu. Procesul se repetă, cu aceeaşi răbdare şi, de ce să nu spunem, cu aceeaşi plăcere. Atât din partea mamei, cât şi a fiicei. De trei ani şi o lună, aşa curg toate zilele de şcoală. Ruxandra - sau Mica sau Andra, cum o alintă părinţii - nu se plictiseşte niciodată învăţând. Chiar dacă este greu. Chiar dacă, pentru vârsta ei, situaţia este aproape de nesuportat. Un chin. O dramă.   

Lungul drum al spitalelor

Totul a început la puţin timp după ce a venit pe lume. A fost o naştere bună, pruncul părând perfect sănătos, cu scorul APGAR zece. Dar, la nici patru luni, Adela Vancă a suspectat că nu era în regulă ceva.
„O creşteam după carte, pentru că nu aveam mamă sau soacră lângă mine. De acolo am priceput că fetiţa avea vârsta la care ar fi trebuit să apuce cu mânuţa obiectele din jur. Andra însă nu o făcea. Atunci am început să-mi pun întrebări. Am mai aşteptat câteva zile şi, pentru că nimic nu se schimba, am mers la medicul de la circă. Din clipa aceea a început coşmarul“, îşi aminteşte Adela, cu ochi uscaţi şi trişti, primele zile ale dramei familiei.
De atunci, şirul doctorilor care au consultat-o pe Ruxandra a devenit nesfârşit. Craiova, Bucureşti, Timişoara, Târgu Mureş, Oradea, Cluj. Numele localităţilor se derulau în mintea copilei cu repeziciune. Nu le vedea. Simţea însă în nări mirosuri şi anotimpuri diferite, auzea graiuri diferite, întâlnea oameni diferiţi. Un singur iz rămânea însă întotdeauna neschimbat: acela de spital.

Un diagnostic crud

De fiecare dată, Ruxandra spera să fie ultima dată cand mai cunoştea lumea doar cu o parte din simţuri. De fiecare dată spera să o şi vadă cu propriii ei ochi.
„Nu s-a întâmplat, însă“, zâmbeşte prea trist Andra, construind cu degetele un iepure clăpăug. De alături, mama îi priveşte jocul, încercând să-şi ascundă durerea din glas. „La început, diagnosticul a fost cumplit: ziceau că e oarbă complet. La vârsta de opt luni, am ajuns cu ea la doamna doctor Preoteasa. Ea a depistat exact de ce boală suferă Andra: fotofobie accentuată, nistagmus rotator congenital şi astigmatism miopic. Adică zăreşte doar în spaţiu închis, iar de citit sau privit în detaliu nu reuşeşte decât la o distanţă foarte mică, de doi, maximum trei centimetri. Toţi medicii la care am fost pe urmă au confirmat acest diagnostic. Şi au zis că nu există operaţie sau tratament care să vindece boala de care suferă Mica mea“.     
   
Condusă în viaţă de cea mai bună prietenă: mama

„Câte sunt, Mică, acolo? 19? Şi toate din clasa a treia...“ Dintr-un dosar albastru - aşezat la loc de cinste în biblioteca plină de cărţi şi maimuţoi - un teanc de diplome se împrăştie în dezordine pe canapea. Ele sunt oglinda Andrei, fetiţa cu deficienţă gravă de vedere. Un copil prea inteligent, prea bun, prea talentat, prea răbdător pentru a fi doborât de un diagnostic atât de crud. La zece ani, Mica a învăţat să-şi accepte viaţa aşa cum este. Fără chip.
Iese afară rar, doar să se plimbe cu mama ei sau să stea pe o bancă. La lumina zilei, nu vede mai nimic - „disting vag nişte umbre, dar este prea puţin pentru a mă descurca singură“. Motiv pentru care niciodată nu îndrăzneşte să intre în jocul celorlalţi copii - „aleargă, se ascund, sunt agitaţi, iar eu nu mă pot ţine după ei“, explică fata, cu surâs trist. Consolarea ei sunt cele două verişoare care vin în fiecare sâmbătă să se distreze împreună. Dar cea mai bună prietenă rămâne tot femeia care i-a dat viaţă. În ea are Ruxandra încredere neţărmurită. Cu mama se joacă, stă la şcoală, cu ea îşi face lecţiile sau scrie poveşti.
„Scrisul este una dintre pasiunile ei“, zâmbeşte pentru prima dată Adela Vancă, frunzărind un volum cu creaţii ale copiilor, în care fiica ei a publicat un basm: „Trist-Copil şi Preafrumoasa Ruxandra“. „Procesul este însă mai greoi decât pentru alţi copii: ea scrie pe caietul de ciornă sau îmi dictează, iar eu redactez pe calculator. În final, îi citesc ce am scris, să-i dau posibilitatea să mai facă modificările pe care le doreşte. Cu temele este cam la fel. Mă uimeşte însă puterea ei. Uneori am impresia că scrie cu puterea minţii, scrie din imaginaţie, scrie ştiind forma literelor şi cifrelor“, povesteşte mama Ruxandrei.

„Vreau să fie tratată ca un copil normal!“

La fel se întâmplă în orele de la şcoală. Adela nu se dezlipeşte de fiica ei, în clasă are un scaun pe lateralul băncii unde stă Ruxandra, urmărind lecţiile ca orice elev. Întoarce paginile cărţilor şi caietelor, îi indică fiicei unde trebuie să citească sau îi dictează, şoptit, ce trebuie să scrie. Copii, învăţătoare, profesori, toţi au acceptat-o şi îndrăgit-o. Ba mai mult, unii dintre părinţii elevilor o consideră un fel de a doua învăţătoare, telefonându-i de fiecare dată când au vreo nelămurire în privinţa copiilor lor, dar şi ajutând-o ori de câte ori a avut nevoie. Adela s-a împăcat cu situaţia. A renunţat la serviciul de contabilă, devenind însoţitoarea Ruxandrei pe un salariu de nimic. A uitat să mai viseze sau să aibă o viaţă personală, a renunţat la tot pentru a-şi ajuta fata şi a-i oferi o viaţă aproape de normalitate.
„Acum sunt la clasele primare. O să fac şi liceul încă o dată, şi probabil şi facultatea. Nu contează! Nu vreau să o dau la o şcoală pentru nevăzători, vreau să fie tratată ca un copil perfect normal!“.

1.000 de euro i-ar deschide lumea

Singurul lucru pe care-l mai poate face Adela pentru fiica ei este să-i procure un aparat performant care să o ajute să vadă mai mult, să citească mai bine, să afle mai multe.
„Acum două săptămâni am fost la Timişoara, la o clinică italio-română. Am crezut că, dacă e străină, face minuni. Nu a fost aşa. Medicii de acolo mi-au zis că nu se poate schimba nimic, nici măcar ameliora boala fetiţei mele. Pot însă să o ajut cu o trusă pe care o poate lua peste tot, chiar şi la şcoală. Conţine o cameră video, cu care poate filma absolut orice şi care, conectată la un monitor, poate reda obiectele, literele, chipurile oamenilor sau chiar peisajele la scară mult mai mare, astfel încât ea să le poată distinge. Din păcate, chiar dacă nu are un preţ fabulos - cam o mie de euro - cred că va mai trebui să aşteptăm până să o luăm. Cu salariul meu de însoţitor, de aproximativ 500 de lei, cu ajutorul de şomaj al soţului - la fel de „mare“ - şi cu alocaţia dublă a fetei şi bursa medicală de la şcolă, în valoare de ruşinoasa sumă de 20 de lei, abia reuşim să trăim. Ne-am obişnuit însă cu răbdatul. În timp, cu eforturi şi, mai ales, cu gândul la Mica noastră, vom cumpăra şi trusa“, oftează abia auzit femeia.  

Sufletul mamei...

Garsoniera e minusculă, cu bucătăria curată ca lacrima pe post de antreu. Cochetă, aranjată în tonuri plăcute de maro şi galben, ici-colo sparte de pete de culoare vesele, locuinţa este însă un adăpost plăcut şi primitor. Un ungher curios de diferit de restul fostului cămin de nefamilişti din Valea Roşie - pe ale cărui culoare întunecoase se îngrămădesc, în mirosuri grele, fragmente de mobilier, veselă cu mâncare pusă la răcit şi zeci de alte lucruri gospodăreşti, depozitate aici în încercarea fiecărui locatar de a profita de orice centimetru de spaţiu. În ciuda dimensiunilor zgârcite, garsoniera aceasta este însă singura casă pe care Ruxandra o cunoaşte. Singura care i-a ascultat de la bun început lacrimile şi durerile.
„Aici am stat toţi trei cu chirie până în 2003, când am reuşit să o cumpărăm. Am încercat să o transformăm într-un cămin confortabil, am amenajat chiar şi o baie - extrem de mică, dar totuşi o baie - pentru că nu am vrut să o lăsăm pe Andra să meargă la toaleta comună, din hol...“. Cu ochi goi - pentru ea, lucrurile materiale sunt lipsite de orice importanţă - doamna Vancă îşi prezintă modesta locuinţă. Nu vrea să intre în detaliile sacrificiilor făcute pentru a-i oferi copilei sale tot confortul posibil. Dar nu se fereşte să afirme că nu va da înapoi de la nici un efort pentru a-i oferi îngerului său o viaţă frumoasă şi ... „La un moment dat, Mica mea va avea nevoie de un spaţiu al ei, în care să-şi câştige independenţa, să se descurce singură, ca orice tânără. Aş vrea să-i pot cumpăra până atunci o locuinţă. Nu visez la lucruri mari - să fie tot o garsonieră, aici, în cămin. E mai ieftină şi aş avea-o aproape de mine. Pentru că nu voi putea niciodată să stau departe de fiica mea. Ea e sufletul meu“.