Bătrânii străzii

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Fără familie, un acoperiş deasupra capului sau rude care să-i ia sub ocrotirea lor, mulţi bătrâni abandonaţi trăiesc sub cerul liber şi din mila trecătorilor. Aşteptând zgribuliţi altă iarnă, poate ultima...

O ştiţi cu toţii: de la angajaţii Spitalului de Urgenţă - medici, asistenţi, infirmieri - până la comercianţii din zonă, studenţii la Medicină sau sutele de trecători care ajungeţi zilnic în această parte a oraşului. Cu pardesiul ei gri, pătat şi bătrân, cu o traistă în care are îngrămădite puţine lucruri - probabil schimbul de haine, de vară - cu privirea resemnată, căutând în gol sau, cel mult, la câinele credincios care o întovărăşeşte mereu, prezenţa ei nu mai surprinde pe nimeni. Ba dimpotrivă: surprinde senzaţia de familiaritate atunci când îi zăreşti figura, gesturile simple, obişnuite. Ai mai văzut-o poate astă-primăvară, pe lângă Mercur, sau acum un an, aproape de gară. Ori de sărbători, la porţile bisericilor. Nu cerşind, că nu-i place să întindă mâna. Doar măsurând trotuarul, cu aceleaşi bulendre puţine şi murdare, cu aceeaşi oboseală a vârstei şi neputinţei şi cu aceeaşi privire rătăcită ce se luminează la singurul chip cunoscut: al câinelui. De fiecare dată o recunoşti, oriunde, şi nu te miri. Pentru că bătrâna face parte din singurul decor care o mai acceptă: strada. Este unul dintre... bătrânii străzii.

Fără identitate ori fără... o doagă

O cheamă Tanţi Marania. Sau cel puţin aşa pretinde. Tot din spusele ei, ar avea 66 de ani. Părul castaniu însă - pe care vreo genă norocoasă nu l-a încărunţit încă -, dar şi ridurile adânci ce-i cutreieră faţa îi pun la îndoială, pe rând, anii. Nu are copii, dar zice ar fi fost măritată cândva. Povesteşte că a fost profesoară. Dar şi contabilă ori, mai bine, şefă de echipă la o fabrică de textile. Casă nu are, deşi - clipeşte ea cu înţeles ascuns din ochii verzi şi uimitor de ageri - a renovat una pe Brestei. A avut şi un apartament, odată, prin Craioviţa, îşi aminteşte brusc. Dar ce să facă, dacă i l-au luat duşmanii?! Ah, da, ar mai fi desigur şi vila din Paris..., dar nu prea are ea timp să meargă pân’ acolo... În rest... nu supără pe nimeni. Stă în stradă, doarme în stradă. Mănâncă numai când se opreşte cineva să-i dea. După ce, bineînţeles, îşi împarte porţia cu potaia. Vorbeşte rar - dar şi mai rar despre ea. Poate monologa însă destul despre lucruri cu adevărat importante: politică, unde e expertă, ori afacerile mari învârtite prin Craiova, pe care, nu o dată, le-a depistat cu nasul ei fin de detectiv. Nu se roagă, nu se vaită şi nici nu jură că o să se roage la Cel de Sus pentru cei care-i dau pomană. Chiar dacă, puse cap la cap, gogoşile, plăcintele, feliuţele de pâine şi merele bătute o ţin în viaţă. Una peste alta, Tanţi Marania e în regulă. Iar dacă o întrebi, răspunde invariabil: „O duc splendid, dragă!“... Şi poate chiar aşa e - mai puţin, totuşi, în nopţile astea de început de noiembrie, în acelea de mijloc de decembrie şi poate cele de sfârşit de februarie. Când, orice-ar monologa şi oricât s-ar lăuda, bătrâna îngheaţă bocnă în colţul străzii. Şi niciodată nu se ştie dacă mai prinde altă vară...

Ce facem cu ei?

În Craiova, în Dolj, în România şi în toată lumea asta largă, mii de bătrâni îşi duc, cu resemnare, destinul Constanţei Marania. Trăiesc în stradă. Motivele sunt nenumărate. Fie şi-au pierdut casa; fie n-au avut-o niciodată, şi-au dormit tinereţile pe te miri unde, iar bătrâneţea şi boala nu le mai deschid acum nici o uşă; fie i-au alungat copiii de sub acoperiş; fie şi-au pierdut minţile şi nu mai găsesc drumul de întoarcere acasă. Din astfel de pricini ori din altele, poate mai complicate, bătrânii au ajuns să-şi trăiască ultimii ani sub cerul liber, în bătaia ploilor şi a vântului şi din mila, sila şi dorinţa de mântuire a concetăţenilor lor mai norocoşi.

În alte state, în care asistenţa socială are o tradiţie de secole, aceste persoane au o şansă: adăposturile sociale. Acolo, bătrânii pot dormi şi mânca gratuit, se pot feri de gerul iernii ori de canicula verii, vreme de luni, săptămâni, zile sau chiar câteva ore. În Craiova, există azilul de bătrâni. Conform legii însă, aici nu poate veni oricine, oricând, ci numai după o identificare a persoanei, după o declaraţie notarială a aparţinătorului, după o investigaţie medicală amănunţită şi alte asemenea demersuri birocratice. În prezent însă, toate aceste condiţii sunt imposibil de îndeplinit de bătrâna Marania şi cei ca ea. Ce ne facem deci cu Tanţi, acum, când ne uităm cu înfrigurare spre cerul pâclos vestitor de iarnă? O lăsăm să moară, cu conştiinţa împăcată că i-am dat ieri să mănânce un covrig?...

Autorităţile cer ajutor cetăţenilor

Cu doar 350 de locuri - după „despărţirea“ de Centrul de Recuperare şi Reabilitare a Persoanelor cu Handicap, de la 1 ianuarie 2006 - căminul de bătrâni din Craiova face faţă cu greu cererilor de cazare de pe raza oraşului. Şi chiar şi atunci când locuri s-ar mai găsi, un lucru este obligatoriu: dosarul solicitantului trebuie să fie desăvârşit! „În primul rând, dosarul trebuie să cuprindă datele de identificare ale bătrânului/bătrânei. De aici urmează toate celelalte: adeverinţele medicale, cererea tip, ancheta socială etc. Aceasta înseamnă că, într-o situaţie ca aceea a bătrânei Marania, care nu posedă nici un act, poliţia trebuie să facă toate demersurile pentru aflarea identităţii ei. Ulterior, dacă se dovedeşte că este din Craiova, iar celelalte condiţii sunt îndeplinite, bătrâna poate solicita un loc la noi, la cămin, care să o pună la adăpost de intemperiile vremii şi străzii“, a declarat Mihalea Deaconeci, directoare la Centrul de Asistenţă Socială din cadrul primăriei.

La câte cazuri de persoane fără adăpost există într-o metropolă precum Craiova - ticsită de canale, scări de bloc şi alte ascunzişuri mizere neştiute - eficienţa poliţiei este, de înţeles, destul de scăzută. Situaţia se poate însă remedia. Cu voia noastră, a craiovenilor miloşi: „Dacă lucrătorii noştri nu ştiu de existenţa lor, este necesar ca trecătorii să ne sesizeze cu privire la prezenţa oamenilor fără adăpost“, a spus Constantin Petrescu, şeful Poliţiei Comunitare. „Ei pot fi duşi, dar numai temporar, până la finalizarea cercetărilor, fie la căminul de bătrâni, fie la Spitalul de neuropsihiatrie. În tot acest timp, poliţia se ocupă de identificarea persoanei respective: cum se numeşte, dacă este din Craiova, dacă are copii, rude. Apoi, în situaţia în care cazul rămâne pe raza localităţii noastre, primăria poate demara ancheta socială, care se poate finaliza cu găsirea unui adăpost“, a mai spus şeful Poliţiei Comunitare din Craiova.