Andreea vrea să trăiască

Îngălbenea câte o zi, două

Primele simptome au apărut la vârsta de doi ani. „Îngălbenea câte o zi, două, apoi îşi revenea“, povesteşte Camelia Drăgan primele îngrijorări de mamă. „Din câte îmi dădeam eu seama – sunt cadru medical -, erau semnele unui icter discret. În urma analizelor repetate, transaminazele ieşeau mereu ridicate, ceea ce dădea de gândit. La toate clinicile din Craiova, însă, mi se spunea că e o boală de copii care trece şi să nu-mi fac probleme“.

Camelia ştia însă că era mai mult de atât. Fetiţa obosea prea repede, nu lua în greutate, era convinsă că era ceva în neregulă. A apelat la toţi cunoscuţii, a căutat singură răspunsuri pe internet, a scris chiar şi la Oana Cuzino, la Pro TV. Nimeni nu îi dădea însă vreo lămurire.

„Acum îmi dau seama că îi depăşea situaţia. Boala era mult prea complicată şi prea rar întâlnită pentru a se putea pune un diagnostic sigur… Singura şansă era să plec la Bucureşti“, spune Camelia.

Sănătoasă şi nu prea

Acum trei ani, după ce s-au interesat care este cel mai bun medic pediatru de gastroenterologie, Camelia şi soţul ei şi-au luat fetiţa plăpândă şi palidă în braţe şi au bătut la poarta Spitalului Fundeni. Au plecat după două săptămâni, timp în care Andreea a fost supusă tuturor investigaţiilor specifice pentru bolile rare, precum Wilson şi Gilbert. Din fericire, diagnosticul a fost negativ: copilul nu suferea de nici o acumulare de cupru în ficat, cum se temuse Camelia. Dar spaimele nu au dispărut. În urma unei puncţii dureroase, Andreei i s-a recoltat o fărâmă din ficat, pentru a fi trimisă la anatomie patologică. După o lună, a venit şi rezultatul: fata era sănătoasă, ficatul avea o structură omogenă, fără modificări… I s-a recomandat, totuşi, să încerce şi la Cluj, pentru mai multe investigaţii.

„Cred că medicii ştiau că era ceva în neregulă. Dar nici ei nu se puteau lămuri. Din lipsă de aparate, din lipsă de cazuri de acest fel… nu ştiu. Eu trebuia să continuu lupta. Aşa că am mers mai departe, la Cluj, la Clinica de Genetică, acolo unde se investighează bolile neidentificate“.

Fiind asistentă în Spitalul de Urgenţă, Camelia a putut să intre în legătură cu cei mai buni medici din Craiova. Cu ajutorul dr. Mihaela Popescu, a reuşit să ia legătura cu câţiva medici din Cluj. În martie 2006, s-a dus acolo, cu Andreea. Atunci a început adevăratul calvar…

Boala cu miros… de fructe

„Mergeam periodic – la două, trei luni. Analizele ieşeau întotdeauna bune, pentru că, surprinzător, o prindeau pe fată numai în stări bune. A fost o etapă groaznică pentru că, acasă, starea ei de sănătate se înrăutăţea treptat. Mai mult, îi apăruse pe piele o ihtioză congenitală – adică zone de piele solzoasă, iar pentru asta a fost nevoie să cumpăr fel de fel de tratamente, de creme scumpe… Totul mergea din ce în ce mai prost. Pentru că nu ne permiteam să mergem săptămânal la Cluj, ţineam fata internată, iar eu şi soţul dormeam în maşină“, povesteşte femeia încercările grele prin care a trecut familia.

În vara lui 2006, nişte analize sofisticate au început să scoată la lumină adevărul: „posibilă intoleranţă la fructoză“ – adică ficatul Andreei nu mai descompunea fructoza din alimentaţie, ci se acumula. Fata se intoxica singură. Într-atât, încât respiraţia, chiar şi pielea ei miroseau a fructe! În momentele de criză, intra în acidoze metabolice – dezechilibre în tot organismul, care îi puteau cauza coma sau chiar decesul. Camelia a fost sigură că nu mai e nici o speranţă. Fiind unicul caz din România cu o astfel de boală, medicii nu-i dădeau nici o şansă. Andreea Drăgan avea o afecţiune pentru care nu era decât un singur final…

Lista morţii

Întorşi acasă, disperaţi, fără însă nici să poată, nici să vrea să accepte situaţia, părinţii Andreei au început din nou căutările, telefoanele. Din fericire, le-a venit ideea să le comunice medicilor de la Fundeni rezultatul analizelor efectuate la Cluj. A fost prima dată, în atâţia ani, când au primit semnale pozitive: li s-a spus că afecţiunea Andreei este operabilă. Avea nevoie de transplant.

„Am fost trecuţi pe lista morţii, cum se spune, pentru că nimeni de acolo nu ştie sigur dacă apucă operaţia, dar nici dacă îi supravieţuieşte… Am mers în audienţă la Irinel Popescu, care auzise de caz. Şi, cum eu şi soţul avem aceeaşi grupă de sânge, nu am mai aşteptat: fata avea donator“.

Ficatul Cameliei a fost găsit cel mai compatibil. Mamă şi fiică au intrat în operaţia de transplant pe 5 decembrie 2006. După două cezariene, o extrauterină şi o operaţie pe cord la Timişoara – toate mai vechi – femeia a suportat o intervenţie de nouă ore, iar Andreea una de 12. Ambele, cu destule complicaţii.

Rata de supravieţuire – zero

Până în ianuarie, copilul nu a părăsit Reanimarea. „A avut toate complicaţiile posibile“, povesteşte mama, cu o putere încă incredibilă. „Din cauza unui cheag de sânge şi a unei peritonite, pe 16 decembrie au deschis-o din nou. După alte două săptămâni, s-a îngălbenit: ficatul nu funcţiona. A făcut infecţie în tot corpul, cu febră de 41 de grade… În toată experienţa mea de asistentă, nu văzusem aşa ceva: se zguduia, sărea din pat pur şi simplu de la frisoane. Atunci ne-a chemat Irinel Popescu şi ne-a spus că singura şansă e s-o deschidă încă o dată. Trebuia să-i facă un al doilea transplant – deşi, ne-a atenţionat de la început, rata de supravieţuire la un retransplant este, de regulă, aproape zero…“.

În vreme ce la Spitalul de Urgenţă din Craiova colegii de serviciu ai Cameliei făceau chetă pentru a-i ajuta, la Fundeni, familia Drăgan trecea prin chinurile iadului. Petruţ, tatăl Andreei, a acceptat sacrificiul fără să clipească: a fost următorul donator.

Pentru că avea de-a face cu o situaţie foarte complicată, profesorul Irinel Popescu a chemat o echipă din Germania. Nu a mai avut însă timp s-o aştepte: fata intrase în stare critică. A deschis-o imediat, la risc. Încă o dată, operaţia a ieşit bine: Andreea trăia!

Andreea – prioritate şi grijă pentru Irinel Popescu

La sfârşitul lui ianuarie 2007, o familie întreagă ieşea, cu nervii la pământ, din Fundeni – toţi erau operaţi. S-au întors acasă, la Craiova. A urmat o lună întreagă de chinuitoare aşteptare – era termenul „fatal“ în care se decideau şansele retransplantului. Norocul – dacă se poate spune aşa – a ajutat-o pe Andreea şi de data aceasta. Aşa cum a hotărât din ziua în care a deschis ochii, fetiţa a supravieţuit. Dar nu în pace. Lupta ei şi a părinţilor a continuat, încrâncenată, neîndurătoare.

„O vreme a fost bine, credeam că şi-a revenit. La începutul lui mai, starea ei s-a înrăutăţit din nou. Au început alte analize… Patru-cinci puncţii, tot atâtea tomografii, vreo două RMN-uri – era iradiată, obosită, extenuată… De la statul în pat, fata a făcut apă la plâmâni. Mai mult, i-au descoperit şi o colecţie hepatică (de lichid) la ficat, infecţie cu febră care nu ceda la antibiotice…“. Păriţii erau înnebuniţi, Andreea nu mai avea putere nici să vorbească, iar Fundeniul tot se ruga pentru ea. O cunoşteau cu toţii, de la portar, la doctori şi la stareţul Mănăstirii Sfântul Nectarie, unde Camelia mersese nu o dată să se roage. Irinel Popescu, care, cunoscând-o pe Andreea de atâta vreme, nu o mai privea ca pe un simplu pacient, se ataşase atât de mult de fetiţă încât evita să-şi dea cu părerea.

„Atunci am apelat pentru prima dată la presă. S-a scris în ziare, a apărut la Romantica, la emisiunea «Supravieţuitorii». Ceream ajutor oricui şi oricum…“.

Ultima operaţie – reuşită

Din păcate, nimeni nu a răspuns apelului. Starea fetei s-a agravat, iar Irinel Popescu a decis să rişte încă o dată. A operat-o. Nici de data asta, lucrurile nu au decurs aşa cum se spera. La scurt timp după intervenţie, Andreea a făcut accident transfuzional, cu hemoragie în tot organismul şi rinichii blocaţi – un şoc din care, până acum, spuneau medicii, nu a scăpat nimeni. Plecat în străinătate, Irinel Popescu s-a întors de urgenţă. Şi, într-o ultimă încercare disperată, a deschis-o iar: a cincea oară!

„Tot spitalul s-a rugat toată noaptea. Eu luasem lumânare… Soţul era în stare de şoc, nu mai putea reacţiona în nici un fel. Înainte de operaţie, Andreea m-a întrebat: «Mami, o să mă fac bine?». Nici nu puteam plânge… aş fi urlat. I-am promis că o să se însănătoşească şi o să mergem acasă, iar apoi la mare, pentru că nu a văzut-o niciodată… După operaţie, am vegheat-o toată noaptea, i-am vorbit fără încetare, o rugam să se trezească, să rămână cu noi…“.

La 5.00 dimineaţa, Andreea a dat primele semne de viaţă. La 8.00, comunica deja în scris. Irinel Popescu în persoană a venit să o vadă. Nu-i venea să creadă, zicea că e o minune. Că Andreea Drăgan vrea să trăiască şi o va face.

Boala o ţine departe de şcoală

A urmat încă o perioadă grea, cu peste 100 de ore de dializă, cu tratamente şi zeci de tuburi înfipte în trupuşorul de numai 15 kilograme. În cele din urmă, fetiţa a fost externată. Pe 27 iunie, în ziua în care a împlinit opt ani, tot personalul medical, în frunte cu profesorul Popescu, i-a cântat „La mulţi ani!“, în rezerva din Reanimare şi i-a făcut cadou un „echipament“ complet pentru vacanţa mult aşteptată la mare. Nu a ajuns încă acolo, pentru că e cale lungă până la însănătoşirea completă.

Acum, Andreea Drăgan este acasă. Tuburile i-au fost scoase. În urma operaţiilor, au rămas cicatrice lungi, care-i brăzdează întregul abdomen. Se simte… bine. Nu merge la şcoală pentru că este prea slăbită şi mereu într-o situaţie de risc. Ar vrea însă să se întoarcă în bancă. S-a bucurat de emoţiile acestea doar două săptămâni, anul trecut, în clasa întâi. Apoi, a trebuit să plece prin spitale. Acolo, între operaţii şi tratamente, a învăţat singură să citească şi să scrie. După nişte evaluări, a trecut în clasa a doua… de acasă, unde singurul coleg de bancă şi de clasă îi este Petruţ, frăţiorul de patru ani.

Singura speranţă – clinica din Franţa

La fiecare două-trei săptămâni, Andreea merge la Fundeni, la consultaţii. Înghite câte 15 pastile pe zi – pentru ficat, pentru stomac, pentru pancreas, pentru tot organismul. Pentru că nu s-a însănătoşit complet.

„Deocamdată, este stabilă“, spune Camelia. „Irinel Popescu ne-a spus însă că nu ştie ce să-i mai facă. Din părinţi sănătoşi, gena ei a suferit o mutaţie. Cauza nu se cunoaşte. Oricând poate surveni o cădere, dar nu ştie dacă ar mai opera-o. Între timp, eu am continuat să caut. Îmi vreau copilul sănătos, vreau să trăiască! Am trecut prin multe, nu ştiu ce putere am avut – eu, ea, toată familia -, dar simt că putem muta munţii din loc! Numai să nu renunţăm…“.

Încă o şansă a apărut după emisiunea de la Romantica: Clinica Bicetre, din Paris, cea mai bună, se pare, în transplant pediatric hepatic din Europa. După discuţiile telefonice, Camelia a avut chiar o surpriză: unul dintre medicii de acolo este român. De câteva luni, familia Drăgan întreţine cu acesta o corespondenţă asiduuă. Semnalele sunt pozitive: la sfârşitul lui noiembrie, Andreea este aşteptată în Franţa. Cu 400 de milioane credit în bănci, datorii fără număr la rude şi cunoştinţe, o leafă de asistentă şi una de şofer la o tâmplărie, plecarea la Paris este acum, pentru familia greu încercată, un vis!

„Numai cinci zile de internare pentru fetiţă costă 5.600 de euro. Bogdan Hermeziu, medicul român de acolo, ne-a trimis pe internet costurile, cu aproximaţie. Pentru părinţi – şi nu am curaj să merg fără soţul meu: unul va sta ziua lângă ea, celălalt noaptea – cazarea este de 60 de euro de persoană, pe zi. Biletele de avion costă 800 de euro. În total, ne-ar trebui zece mii de euro, bani pe care nu avem de unde să-i luăm. Am încercat la Fundaţia «Gigi Becali» – avem nişte promisiuni pentru jumătate din sumă. Nu ştiu însă, în cazul în care ne vor da, de unde vom face rost de restul banilor… Dacă suntem disperaţi?… Ce pot să mai spun… Îmi iubesc copilul mai mult decât orice pe lumea asta. După tot ce am suferit, nu ştiu dacă aş mai rezista… Dar Andreea vrea să trăiască. Şi asta e suficient pentru mine să încerc orice!“.