În Oltenia, zeci de copii, de toate vârstele, sunt nevoiți să meargă trei zile pe săptămână, sute de kilometri, până la cel mai mai apropiat centru de dializă, care se află la București. Viața lor depinde de aparatele la care sunt conectaţi 12 zile pe lună, cinci ore pe zi.
Copiii din Oltenia care fac dializă trăiesc adevărate drame. În regiune nu există nici un centru de nefrologie pediatrică. Din această cauză, merg pe unde apucă, la sute de kilometri distanță. Uneori nu mai pot ajunge la școală, așa că renunță cu totul la ea ca să rămână în viață. Anca este unul dintre ei. La 12 ani a fost diagnosticată cu sindrom hemolitic uremic și de atunci a intrat pe dializă. Ziua de tratament a Ancăi a început, de fapt, în puterea nopții, când ambulanța a ajuns la poartă ca să o ducă la dializă. Se întâmpla în urmă cu cinci ani. Nici până acum mama fetei nu știe exact care a fost cauza îmbolnăvirii. Se presupune că a luat bacteria E.coli, care a determinat sindromul hemolitic. Singura șansă la viață a Ancăi a fost transplantul renal. Ca să îi salveze viața fetei, mama i-a donat rinichiul ei, dar organismul Ancăi a respins transplantul. „Ni s-a spus că acest sindrom poate să aibă mai multe cauze, nici până acum nu știm care a fost exact. Mâncase fructe pe care le cumpărasem din piață, era atunci scandalul cu E.coli din fructele și legumele aduse din străinătate. Probabil a luat bacteria din fructe. După drumuri făcute la București, am făcut transplantul de rinichi. Însă, după doar trei săptămâni, am aflat că organismul ei a respins transplantul“, povestește Corina Secuianu, mama Ancăi.
„Noaptea, la ora trei, venea Salvarea și ne lua“
Au urmat cinci ani de drumuri la București, pentru că dializa era singura șansă a Ancăi să rămână în viață. Trei zile pe săptămână era pe drumuri. Prin zăpezi, ger sau caniculă. „Este foarte greu. Noaptea la ora trei venea salvarea și ne lua. Trebuia să o trezesc și să o pregătesc de drum. Eu mergeam mereu cu ea pentru că avea nevoie de însoțitor. Rămâneam internate în spital atunci când la televizor anunțau cod de ninsoare, să nu rămânem pe drumuri. Este un calvar pentru acești copii să meargă sute de kilometri“, spune Corina Secuianu.
În urmă cu trei luni, cele două au mai primit o lovitură: organismul mamei nu a mai rezistat cu un singur rinichi și a fost nevoită să intre și ea pe dializă.
O perioadă, o salvare venea la Malul Mare să o ia pe Anca la Institutul Fundeni, iar alta să o ia pe mama ei să facă dializă în centrul pentru adulți din cadrul Spitalului Județean de Urgență Craiova. Sleite de puteri și singure pe lume, cele două au luptat pentru viața lor, fiecare de pe patul rece din spitalul care le-a primit.
„Era inuman ca fetița să facă de trei ori pe săptămână naveta“
După ce a aflat de cazul lor, prof. dr. Eugen Moța, șeful Clinicii de Nefrologie și al Centrului de Dializă din cadrul SJU Craiova, a cerut medicilor de la Institutul Fundeni să îi permită Ancăi să facă dializă la Craiova, alături de mama ei. „Am transferat-o de la București până face 18 ani, în primăvară, să facă dializa în Craiova. Mi-am asumat pe semnătură acest transfer, fiindcă mama adolescentei care i-a donat un rinichi să o salveze se află acum și ea pe dializă. Era inuman ca fetița să facă de trei ori pe săptămână naveta de București și mama la Craiova. Am discutat cu colegii de la Fundeni și acum fata face dializă la noi. Este greu pentru acești copii să meargă la București de trei ori pe săptămână. Există și multe riscuri, numai dacă ne gândim la nesiguranța transportului din România“, a spus prof. dr. Eugen Moța.
„Există șansa celui de-al doilea transplant“
La Centrul de dializă din cadrul SJU Craiova le-am găsit într-o seară pe Anca și pe mama ei. Într-un salon mare și puternic iluminat, oamenii care făceau dializă stăteau conectaţi la aparate. Anca și mama ei citeau, astfel încât cele cinci ore de dializă să treacă mai repede. Le întreb cât trebuie să stea aici și îmi arată pe monitoare un cerc care indică cum se scurge lent timpul. Aparatul care le ține la pat, cu mâna întinsă aproape cinci ore neîntrerupte, de trei ori pe săptămână, face ceea ce rinichii lor nu mai pot, le filtrează sângele. Dacă nu fac o sedință, s-ar putea să le fie fatal. Retrasă în lumea cărții și cu un ursuleț pe care l-a purtat după ea în toți anii de când face dializă, Anca refuză să fie atentă la ce se întâmplă în jur. Tot ce îmi spune este că ziua în care o să mai aibă chef de viață este cea în care o să găsească un donator compatibil. Luptătoare, mama îi mulțumește lui Dumnezeu și domnului doctor Moța că măcar acum sunt împreună și fata nu trebuie să meargă singură la București. „Venim trei zile pe săptămână amândouă să facem dializă. Există șansa celui de-al doilea transplat, dar este foarte greu să găsești donator compatibil. Suntem pe lista de așteptare la București și la Cluj. La mine s-a descoperit și o malformație la inimă și medicii mi-au spus că trebuie să îmi pună proteză. Este foarte greu, trăim din ceea ce eu primesc ca însoțitor al ei. Acasă mai am un băiețel. Când ești pe patul de spital speri la miracole“, a spus femeia, cu lacrimi în ochi.
„În Craiova este nevoie de o echipă de inițiativă“
În Craiova, în prezent, fac dializă peste 400 de adulți împărțiți în centrul de la Spitalul Județean Craiova și cele două centre private din oraș. La Spitalul Județean, salvările aduc zilnic cazurile cele mai grave de dializaţi, oameni care suferă cu rinichii de zeci de ani. La ora șase dimineața, ajung primii pacienți, iar ultimii pleacă la ora 23.00. Prof. dr. Eugen Moţa, omul care a dat viață Clinicii de Nefrologie și Centrului de Dializă, spune că în regiune este mare nevoie și de nefrologie pediatrică, dar nimeni nu are inițiativă. „Toți copiii din Oltenia care suferă de boală cronică de rinichi și necesită tratament dialitic fac naveta la București, la Spitalul Fundeni sau la «Grigore Alexandrescu». În Oltenia nu s-a dezvoltat nefrologia pediatrică pentru că nu a existat determinare din partea pediatrilor. Anul acesta au fost scoase posturi la rezidențiat, dar în Craiova este nevoie de o echipă de inițiativă. Dacă ar exista oameni, spațiu și aparatură s-ar găsi. Eu când am demarat nefrologia la adulți nu exista nici spațiu, nici aparatură. Până la urmă am obținut, am adus și aparatură din Italia, prin sponsorizare. Ministerul Sănătății nu cred că ar refuza să ajute cu aparatură“, a declarat prof. dr. Eugen Moţa.
„Ar trebui să existe reguli mai clare“
Zeci de copii merg pentru dializă la Spitalul „Marie Curie“ din București. Profesorul universitar doctor Mihaela Bălgrădean, șefa Secției de Nefrologie din cadrul spitalului, spune că este nevoie ca micuții pacienți să fie diagnosticați corect și rapid de către medicii din regiunile în care locuiesc. „Sunt zeci de copii care vin din Oltenia pentru dializă la spitalul nostru. Asta presupune niște eforturi, dar ei sunt prinși într-un program național și li se asigură transportul și ceea ce au nevoie din punct de vedere medical. Sunt cazuri de sindrom hemolitic uremic care ajung la noi pentru dializă, așa cum a fost în ultimul timp, dar aici ajung și copii care suferă de afecțiuni acute sau care au nevoie de dializă postintoxicație. Sunt puține centre de nefologie pediatrică în țară și puțini specialiști. Anul acesta s-au scos posturi la rezidențiat. Cred însă că ar trebui să existe reguli mai clare în sensul direcționării mai rapide a pacienților către specialiștii care există în țară. Ei trebuie diagnosticați corect și trimiși la timp la medicii care îi pot îngriji“, a spus prof. univ. dr. Mihaela Bălgrădean.
