Protezele valvulare cardiace

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Am arătat în precedentul articol al rubricii permanente dedicate afecţiunilor cardiovasculare că inima dispune de un sistem ingenios de valve, care îi asigură capacitatea de a pompa zilnic o cantitate imensă de sânge. Cele mai frecvente boli care pot afecta aceste valve sunt stenoza (deschiderea incompletă) şi insuficienţa, adică imposibilitatea unei valve de a se închide atunci când e necesar.
Tratamentul afecţiunilor valvelor inimii (numite valvulopatii) este în funcţie de gravitatea acestora: valvulopatiile uşoare pot necesita doar descoperirea şi combaterea cauzelor lor, precum şi adoptarea unui stil de viaţă şi regim alimentar sănătoase. Tratamentul medicamentos poate fi de folos în cazul valvulopatiilor mai serioase. Însă atunci când bolile valvelor devin severe, soluţia salvatoare o constituie chirurgia cardiacă, singura modalitate de a schimba radical pronosticul bolii în aceste stadii.
Operaţiile care se pot face în aceste cazuri urmăresc fie repararea valvelor, fie înlocuirea acestora cu proteze valvulare. Varianta cea mai dezirabilă este desigur repararea valvulară, pentru că păstrează valva bolnavă a pacientului şi încearcă să-i prelungească funcţionalitatea. Această metodă se adresează mai ales cazurilor celor mai puţin grave, neputând fi aplicată dacă valvele sunt irecuperabile.
Frecvent se întâmplă însă ca o valvă să nu mai poată fi reparată şi atunci soluţia este să fie înlocuită cu o proteză valvulară. În 2010 vom aniversa 50 de ani de la primele protezări reuşite ale valvelor cardiace, realizate de chirurgii americani Braunwald, Starr, Edwards şi Harken. În prezent, există două variante de proteze valvulare cardiace: biologice şi mecanice.
Protezele biologice (numite şi proteze tisulare) sunt de fapt valve cardiace prelucrate după ce au fost prelevate de la animale (bovine, porcine) sau foarte rar de la cadavre umane. Principalul dezavantaj al acestor tipuri de proteze îl constituie durata lor de viaţă limitată la circa zece ani.
Fabricate din aliaje metalice inovatoare şi cauciuc siliconat, protezele valvulare mecanice sunt mult mai durabile. Diferitele variante disponibile în prezent, cu dimensiuni adaptate mărimii inimii fiecărui pacient, reuşesc să se substituie aproape perfect, din punct de vedere mecanic, valvelor naturale.
Producătorii nu au reuşit însă până în prezent să rezolve cea mai mare problemă a protezelor valvulare mecanice: riscul ca pe suprafaţa lor să adere celulele sanguine şi să se producă cheaguri de sânge. Cheagurile sanguine pot perturba grav funcţionarea protezei, uneori cu consecinţe fatale. În plus, există pericolul ca aceste cheaguri să fie purtate prin sistemul circulator spre organe vitale, unde pot înfunda arterele şi vor provoca complicaţii deosebit de grave: accident vascular cerebral, infarct retinian, infarct renal, infarct entero-mezenteric, tromboembolism pulmonar sau necesitatea amputării de urgenţă a mâinii sau piciorului.
Combaterea acestor riscuri inerente protezelor mecanice se face prin medicamente care fac sângele mai puţin coagulabil, mai „fluid“. Cele mai folosite medicamente cu acest efect sunt Sintromul, Trombostopul şi Acenocumarolul. Neajunsul acestor medicamente este că efectul lor fluidificator variază cu timpul, mai ales în funcţie de dietă, dezavantaj care poate fi însă contracarat prin măsurarea periodică a efectului. Analiza care măsoară efectul acestor medicamente se numeşte INR sau timp Quick; în cazul celor mai multe proteze valvulare mecanice, INR-ul trebuie să aibă o valoare-ţintă între 3 – 4.