Funcţionarea valvelor

Zilnic, inima fiecărui adult pompează circa şapte-opt tone de sânge, ceea ce reprezintă cam de 100 de ori greutatea corpului nostru. Această masă imensă este deplasată prin munca neîntreruptă a „motorului biologic“, ingenios conceput de natură pentru alimentarea cu oxigen şi substanţe nutritive a tuturor ţesuturilor şi organelor. Fără să se sinchisească dacă e zi sau noapte, dacă muncim, ne odihnim sau alergăm, inima îşi îndeplineşte datoria de a ne susţine activitatea în fiecare secundă, fără ca măcar să simţim asta.
Principalul responsabil pentru acest efort titanic este, desigur, miocardul (muşchiul inimii), dar munca sa ar fi în zadar în absenţa unui sistem de valve foarte bine pus la punct, subiectul nostru de astăzi. Pentru a înţelege funcţionarea valvelor inimii şi afecţiunile pe care acestea le pot suferi, să ne imaginăm pentru început traseul pe care îl urmează sângele prin inimă.
Sângele neoxigenat este adus prin sistemul de vene al organismului în atriul drept, una dintre cele patru cavităţi ale inimii. Uşoara contracţie a acestuia conduce sângele prin valva tricuspidă în ventriculul drept. Contracţia ventriculului drept închide valva tricuspidă pentru ca sângele să nu reflueze în atriul drept şi deschide valva pulmonară, prin care sângele va ajunge în circulaţia pulmonară, pentru a fi oxigenat.
Încărcat cu oxigen la nivelul plămânului, sângele se întoarce la inimă în atriul stâng, a cărui contracţie slabă îl trimite prin valva mitrală în principala cavitate a inimii, ventriculul stâng. Contracţia puternică a ventriculului stâng închide valva mitrală pentru ca sângele să nu se poată întoarce în atriul stâng şi deschide valva aortică, ejectând astfel sângele cu presiune prin sistemul de artere către întreg organismul.
Oricare dintre cele patru valve cardiace poate fi afectată în principal de două boli: stenoza valvulară reprezintă deschiderea incompletă a unei valve, astfel încât sângele trece prin acea valvă cu dificultate şi efort suplimentar din partea inimii; insuficienţa valvulară înseamnă că o valvă nu se mai închide complet şi sângele va trece prin aceasta în sens opus curgerii sale normale. Datorită presiunii mai ridicate la care funcţionează şi faptului că deservesc principala cavitate cardiacă, bolile valvelor mitrală şi aortică sunt mai grave decât afectarea celorlalte două, tricuspidă şi pulmonară.
Atât stenozele, cât şi insuficienţele valvulare pot conduce, atunci când sunt severe, la suprasolicitarea miocardului, care iniţial se îngroaşă, apoi cu timpul cavităţile inimii se măresc şi pot fi afectate consecutiv şi celelalte valve cardiace. Atunci când enorma capacitate de adaptare a „motorului biologic“ este depăşită, se instalează insuficienţa cardiacă, sindrom descris într-unul din articolele anterioare şi supranumit „cancerul bolilor cardiace“ din cauza prognosticului sumbru şi mortalităţii ridicate.
Putem combate apariţia bolilor valvelor inimii prin prevenirea cauzelor celor mai frecvente ale acestora: hipertensiunea arterială, cardiopatia ischemică cronică, infarctul miocardic, degenerescenţa valvulară aterosclerotică sau reumatismul articular acut. Diagnosticul acestor boli se bazează pe examenul clinic amănunţit al pacientului şi pe tehnicile de ecografie cardiacă Doppler.
Odată instalate, evoluţia valvulopatiilor cardiace poate fi influenţată prin adoptarea unui stil de viaţă şi regim alimentar sănătos, prin renunţarea la sare, printr-un tratament corect condus şi, în cazuri atent selecţionate, prin chirurgia cardiacă. Operaţiile pot schimba radical prognosticul bolii şi urmăresc fie repararea valvelor, fie înlocuirea acestora cu proteze valvulare biologice sau mecanice. Protezele valvulare vor constitui subiectul următorului articol al rubricii permanente dedicate afecţiunilor cardiovasculare.