Când inima bate prea rar

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Inima unui adult sănătos bate de obicei de 60-90 de ori pe minut. În timpul somnului sau în cazul persoanelor tinere, sportive, antrenate, se acceptă chiar şi frecvenţe cardiace începând cu 50 de bătăi pe minut.
Există însă unele afecţiuni cardiace numite „bradiaritmii“, în care bătăile inimii devin mai rare decât 50 pe minut: bradicardia sinusală, oprirea sinusală, boala de nod sinusal, blocul atrio-ventricular sau sino-atrial, unele forme de fibrilaţie atrială etc.
Simptomele care se pot datora unei frecvenţe cardiace scăzute sunt foarte variate: vertij (ameţeală), senzaţia de oboseală sau de sufocare, somnolenţă, lentoare în vorbire, mergând în cazurile severe până la lipotimie (leşin), sincopă (pierderea stării de conştienţă) sau chiar deces.
Pentru tratamentul acestor boli sunt indicate unele medicamente care pot accelera frecvenţa inimii, dar, de obicei, efectul lor este insuficient şi tranzitor: teofilina, atropina, izoproterenolul, amlodipina etc.
Pe de altă parte, există cazuri în care cauza care a determinat bradiaritmia poate fi înlăturată - este cazul mai ales al supradozării unor medicamente care pot rări bătăile inimii şi care, din nefericire, sunt administrate de multe ori inoportun sau în doze inadecvate: beta-blocantele, digoxinul, antiaritmicele, verapamilul, diltiazemul etc.
De cele mai multe ori însă nu putem readuce frecvenţa cardiacă în limite normale doar cu ajutorul medicamentelor sau înlăturând cauza. Pentru aceste situaţii, uneori dramatice, în ultimii zeci de ani au fost realizate aparate denumite stimulatoare cardiace, cardiostimulatoare sau pacemakere, capabile să stimuleze inima să bată cu frecvenţă mai mare. Prin aceasta, ele salvează viaţa şi ameliorează simptomele persoanelor a căror supravieţuire sau calitate a vieţii era limitată de frecvenţa cardiacă scăzută.
Cardiostimulatoarele temporare au dimensiuni considerabile şi sunt amplasate în afara corpului, fie până se constată că nu mai sunt necesare, fie până sunt înlocuite cu stimulatoare cardiace permanente. Acestea din urmă sunt miniaturizate, aplatizate, având doar trei-patru centimetri şi putând fi implantate subcutanat în regiunea pieptului, fără a incomoda purtătorul.
Indiferent dacă un pacemaker este temporar sau permanent, de la acesta pleacă un fir electric (denumit sondă), al cărui capăt se amplasează în imediata apropiere sau chiar în interiorul inimii, pentru a putea fi transmis impulsul electric care realizează cardiostimularea.
În următorul articol al rubricii permanente dedicate bolilor cardiovasculare vom discuta despre implantarea, modul de reglare, durata de viaţă, măsurile de siguranţă, riscurile şi complicaţiile stimulatoarelor cardiace.