Ion Preda a împlinit 100 de ani!

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Ori că bunicii noştri au trăit sănătos, ori că generozitatea primăriei le-a adus aminte familiilor câţi ani mai au bătrânii lor, un lucru este sigur: în 2007, Craiova abundă de centenari!

Pe strada Răşinari, la numărul 45, o căsuţă modestă a fost invadată ieri de oaspeţi! Motivul: stăpânul casei şi capul familiei - pe numele său Ion Preda - a împlinit nici mai mult, nici mai puţin decât un secol de viaţă! Aşa cum ne-am obişnuit deja, evenimentul nu putea trece neobservat de cele două mari puteri ale urbei noastre: primăria şi presa. Prin urmare, în jurul orei 14.00, pe străduţa din Catargiu, zeci de musafiri s-au înghesuit să-l tragă în poză pe sărbătorit, ba chiar să-l şi felicite. Într-un du-te-vino ameţitor, bătrânul ajuns la respectabila vârstă de o sută de ani a reuşit să răspundă la întrebările ziariştilor şi să-şi povestească, în linii mari, viaţa. Emoţiile lui Ion Preda au crescut covârşitor atunci când cel mai de seamă invitat i-a călcat pragul casei: primarul Antonie Solomon! Însoţit de câţiva funcţionari, primarul Craiovei i-a oferit toate onorurile cuvenite proaspătului sărbătorit: un buchet de flori, un tort aniversar, o sticlă de şampanie, dar şi o diplomă de excelenţă, acordată de primărie „pentru demnitatea cu care Ion Preda înfruntă vremurile, dincolo de vremuri“, o medalie a primăriei, precum şi un premiu substanţial oferit pentru voinţa şi tăria de a fi ajuns la o aşa frumoasă vârstă - premiu în valoare de douăzeci de milioane de lei vechi.

Cu anii soţiei - 190!

Între ciocnit de pahare şi felicitări de aniversare, Ion Preda a depănat, cu lacrimi în ochi, cei o sută de ani de viaţă - „nici prea grei, nici prea uşori“, cum singur şi i-a apreciat, „doar mulţi...“

„M-am născut în Argeş, în comuna Fâlfani, la data de 14 noiembrie 1907. Am urmat cele şapte clase de şcoală, cum se făceau atunci. La 13 ani, m-am angajat şi am lucrat un an. Apoi am urmat Şcoala de Jandarmi de la Oradea. Am lucrat la Timişoara şi la Sibiu, oriunde mă trimiteau superiorii... În Timişoara m-am căsătorit cu Smaranda. Aveam 27 de ani - am păcălit-o cu vreo zece, pentru că era frumoasă şi n-am mai aşteptat: ea avea doar 17 pe atunci. În ’45, am ieşit din Jandarmerie, cu gradul de căpitan, şi, după ce am făcut alte şcoli, m-am angajat contabil. Abia în ’55 am venit în Craiova - părinţii Smarandei erau din zonă şi ne-am tras şi noi mai aproape de ei... Am cumpărat întâi o căsuţă, apoi, când a mai crescut familia, am luat-o pe asta, mai mare... Şi aici am rămas până azi. În ’67 m-am pensionat, dar am mai lucrat vreo zece ani la Loto... toată viaţa am muncit, nu puteam să stau... Când anii nu m-a mai lăsat, am rămas acasă, cu lucrul în grădină şi prin curte... Copii am făcut trei, acum mai am doi - unul mi-a murit de vreo patru ani.... Ceilalţi sunt căsătoriţi, la casele lor: Victor e aici, în Craiova, profesor de muzică, iar Jean e stabilit în Germania. Am patru nepoţi - doi în Grecia, unul în Italia şi altul în Bucureşti. Dar şi strănepoţi: cinci la număr... Familie mare, toţi copii buni şi cuminţi. Aici, însă, acasă, nu mai sunt decât eu cu Smaranda, cu pozele din tinereţe şi dulapurile pline de amintiri, din toţi cei 190 de ani pe care i-am strâns laolaltă!...“.