Când mamele pleacă

Pântecul lor ne e cel mai sigur adăpost, cu sânge din sângele lor ne modelează, ne cresc celulă cu celulă şi cu sâni calzi şi plini ne leagă prin fire invizibile de lume. Ne sunt icoană câţiva ani, le suntem icoane vii o viaţă. Creştem apoi, iar ele ne lasă să ne luăm zborul, chiar de zborul nostru le frânge lor aripile. Întinerim-îmbătrânesc, plecăm, le uităm şi ele suferă ca de-o trădare. Nu vine dimineaţă fără să se roage pentru noi, dar noi nu avem timp, suntem ocupaţi să ne trăim propria viaţă, să ne împlinim vise, să ne facem o casă, să vedem lumea, să ne simţim împliniţi. Ce falsă împlinire!
Le căutăm uneori, ele se bucură şi-şi şterg lacrimile de pe obraz. Pentru o zi sunt fericite. Apoi plecăm şi-şi iau de mână singurătatea, o învaţă să vorbească aşa cum ne-au învăţat, demult, pe noi. Le pică lacrima pe-o poză din care le zâmbim de pe cine ştie ce meleaguri şi aprind candela. Se închină: „Ţine-mi-i, Doamne, sănătoşi!“
Îmbătrânesc şi se ascund, se simt vinovate de bătrâneţe. Tac, tăcerea le-a devenit tovarăşă, dar tot vine o zi când nu mai pot ascunde nimic şi noi ne trezim. „Unde a dispărut mama noastră zâmbitoare?“ În ochii care ne privesc vinovaţi şi-şi cer scuze că ne fac probleme? Fior îngheţat ne trece şi colindăm spitalele sperând ca unul din medici să fi găsit un leac miraculos care să le redea puterea lor,  mamelor noastre.
Cuminţi, cu mâinile în poală – aşa le găseşte sfârşitul. Ar fi vrut să ne spună atâtea, le-au adunat de-a lungul anilor, le-au repetat în gând până le-au învăţat pe de rost. Acum nu mai au putere şi ce rost ar mai avea când nu a mai rămas timp nici de rămas-bun? Cu durere ne rugăm de Dumnezeu să aibă milă. „Sunt prea tinere, Doamne, mai lasă-ni-le un pic, un an, măcar!“ Din preaînaltul cerului, Dumnezeu nu mai are răbdare, iar mamele îşi adună sufletul în basma şi pleacă pe drumul fără de întoarcere, liniştite şi tăcute, aşa cum au trăit. Vine totdeauna o ultimă zi. O zi în care mamele pleacă şi noi rămânem orfani, zi de sfârşit fără început şi-am vrea să fi putut opri timpul în loc. Se le mai spunem măcar o dată „sărut mâna, Mamă!“.
Lucia Stroilă