Îi privesc mâinile. Au pielea subțire, zbârcită și pătată de soare și frământă între degete un șervețel pe care l-a împăturit și răsucit de n-a mai rămas din el decât o sfoară. Nu reacționează când fusta neagră i se umple de bucăți de hârtie care se lipesc de bumbacul subțire. N-are mai mult de 55 de ani, dar ochii ei plânși spun că și aceștia au fost prea mulți. Vorbește șoptit, egal, parcă ar povesti o carte pe care a citit-o cândva, în altă viață. Din când în când lasă să-i cadă în poală câte o lacrimă caldă. Țesătura o soarbe însetată și-n locul în care cade rămâne o pată întunecată. O șuviță rebelă îi tot pică pe ochi, din când în când ridică un deget și-ncearcă s-o vâre după ureche.
N-aș putea să-ți spun că-n viața mea a fost tot timpul rău. La început, când l-am cunoscut pe Niculae, râdeam mult. Și dacă nu aveam cea mai bună zi mă gâdila, numai să mă vadă râzând. Zicea că vrea să fiu veselă, că-s destule acrituri pe lume. Ne-am luat din dragoste, am stat cu chirie vreo trei ani, apoi am primit un mic teren și ne-am construit o căsuță. Două camere și-un cerdac pe care l-am umplut de mușcate roșii. Copiii ne mai lipseau să fim fericiți. Când am născut-o pe Ionela, a venit la mine cu toate florile de la țiganca din centru. Două găleți de flori.
Râde încetișor cu privirea întoarsă în ea, în cutiuța din care-și extrage pe rând amintirile. Nu îndrăznesc s-o tulbur. Umerii i se cutremură când se scutură și începe să povestească mai departe.
De s-ar fi mâncat, aveam să fac o salată și să satur tot salonul. Cât am stat în maternitate nu a plecat de sub geamul salonului. A dormit pe-o bancă în curtea maternității. După trei zile puțea ca un maidanez și avea o față de nebun murdar și neras, dar fericit. Nici nu l-am lăsat să se atingă de fată până nu s-a frecat bine. Eram împlinită, fata creștea ca din apă, el ne înconjura cu dragoste. Apoi a venit accidentul și totul s-a prăbușit.
Am simțit de dimineață că ceva se va întâmpla, dar n-am vrut să iau seama. Seara, când a bătut maistrul la poartă am știut. Își prinsese mâna-n strung. Recuperarea a durat, a trebuit să mă angajez femeie de serviciu să țin casa, să am de doctorii, de operații. El nu s-a obișnuit niciodată așa, ciung. A început să bea, s-a închis în el. Îl întrebam și eu: ce mai faci măi, Niculae, tu? Nu vrei să-ți fac ceva bun? Îi plăceau prăjiturile mele, dar de atunci n-a mai pus gura pe ele. După doi ani l-am găsit spânzurat de un măr, în grădină. L-am îngropat la marginea cimitirului, eu cu groparii. Nici un popă n-a vrut să-i citească.
A doua zi am tăiat mărul, era din ăla de Sân Petru, cu mere dulci, îi plăcea Ionelei să urce și să mănânce direct din el când se coceau. La ce l-aș mai fi ținut? După asta am trăit și noi cum am putut. Nu m-am mai măritat, n-am vrut să-mi certe altul copila, m-ar fi durut inima. Ea a crescut, a plecat la școală, s-a măritat, apoi s-a dus prin cele țări străine. Ieri m-a sunat cuscra că s-a întâmplat ceva cu copiii. Erau la un spectacol, ceva pe un stadion, și-un nebun a dat cu bomba. Sunt dați dispăruți. Dacă și ea moare, eu pentru ce mai trăiesc?
Lucia Stroilă
