L-am cunoscut în anii ’70. Terminase Dreptul, era cu un an sau doi mai mare decât mine. Fusese coleg cu Stelian Moțiu. A ajuns redactor la Viața Studențească. Prima soție era secretar al Consiliului UASCR, el a luat și numele ei, devenind din Sorin Stănescu Sorin Roșca Stănescu. Avea, se spunea, probleme de dosar, mariajul le-a rezolvat. În istoria celor 25 de ani ce s-au scurs de la revoluție, numele lui SRS figurează la loc de indubitabilă necinste pe mai toate paginile dezonorante ale acestor vremuri tulburi.
Debarcat de la UASCR în urma unor scandaluri din viața personală, Stelian Moțiu a ajuns redactor-șef la Viața Studențească și Amfiteatru, deci șeful fostului său coleg de an. Adjunctul lui Moțiu a fost Ion Cristoiu, până când a plecat la Scânteia Tineretului. N-am fost angajat acolo, colaboram însă permanent la lunarul Amfiteatru și, ocazional, la Viața. Secretar de redacție a fost, un timp, Tudor Octavian, apoi Nicolae Dan Fruntelată.
Între redactori, de-a lungul vremii, mulți care au devenit voci importante ale presei de după 1989, de la Dan Pavel, Octavian Știreanu și Cornel Nistorescu, la Ioan Buduca, Dinu Flămând și Ioan T. Morar. Să nu-l uit pe regretatul critic literar și bunul meu prieten, Radu G. Țeposu. La fel, trebuie amintită marea doamnă a literelor care a fost Constanța Buzea. Ulterior, unii au mers spre valorile liberale, alții spre ideologia fesenistă. Știreanu și Moțiu au ajuns în fruntea ziarului Azi, oficiosul regimului Iliescu. SRS a aterizat la România Liberă, unde a făcut figură de portavoce a opoziției democratice până când a fost deconspirat ca fost informator al Securității. Credibilitatea sa democratică a suferit atunci o teribilă lovitură.
SRS nu făcea parte din grupul celor care ne adunam în biroul lui Moțiu și, cu cafeaua și votca în față, puneam țara la cale. Nu l-am întâlnit niciodată la Moțiu acasă. De fapt, dacă îmi amintesc bine, Moțiu se ferea de el. Îl întâlneam pe coridoarele redacției atunci când treceam pe-acolo. L-am revăzut după revoluție, în Statele Unite și în România. În perioada mineriadei din iunie 1990, am mers într-o seară la el acasă, mi-a arătat o colecție superbă de covoare, parcă și una de tablouri. Ochii îi sticleau de voluptate când își exhiba proprietățile. Locuia somptuos, aristocratic, într-o vilă aproape de Foișorul de Foc. La subsol, în două cămăruțe amărâte, locuia, împreună cu a doua sa soție, N.S. Dumitru, leninistul de catedră și unul din principalii ideologi feseniști în acea perioadă.
La România Liberă, SRS devenise vedeta de necontestat, era flagelul regimului Iliescu, presa înregimentată îl ataca virulent. El răspundea la fel de dur. Se apropiase, prin intermediul lui Cornel Dumitrescu, editorul revistei Lumea liberă românească de la New York, de generalul Pacepa. Părea cel mai anticomunist dintre anticomuniști. A venit însă momentul revelării trecutului său. Nu și-a cerut scuze, nu i-a păsat că toată lumea îi spunea „Ciripoi“. A pretins că își servise patria în lupta împotriva potențialilor teroriști. Fusese un „informator de bine“, iar remușcările nu fac parte din bagajul său psihologic. Este impenitent întru nemernicie. Infinit mai puțin culpabil, admirabilul jurnalist Florin-Gabriel Mărculescu și-a asumat trecutul. Nu și SRS, însetat de putere și influență, venal, cupid şi arghirofil. A devenit protectorul şi mentorul a tot ce era mai crapulos în presa românească.
Amic cu Dinu Patriciu, a cultivat și unii intelectuali. Când a lansat Ziua, a reușit să-i aducă printre comentatori pe Zoe Petre, Gabriel Andreescu, Dan Pavel. Era unul din apropiații lui Adrian Severin. Înțeleg că avea o vilă la Snagov lângă aceea a lui Dinu Patriciu. În paginile ziarului său erau lansate periodic tiribombe care de care mai extravagante și mai aiuritoare. Se spunea că nu ezită să recurgă la orice armă împotriva cuiva care îl călca pe bătături, inclusiv șantajul. Pe mine m-a cruțat până în momentul înființării Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, în aprilie 2006. La începutul lunii mai, cu acordul, poate că și din inițiativa sa, apărea pe prima pagină din Ziua o infamie ordinară împotriva mea, semnată de unul din lacheii săi (alt fost turnător, avea să se dovedească). L-am informat că, dacă nu retractează urgent porcăria, îl dau în judecată în Statele Unite pentru un milion de dolari. Nu blufam, vorbisem cu o firmă de avocați din Washington. S-a speriat, nu-i convenea să nu mai poată călători când și unde îl apuca pofta. A publicat dezmințirea, lăsând însă întredeschisă o portiță pentru viitoare mișelii. Anticomunismul lui „Ciripoi“ era unul de paradă, lipsit de substanță și de nerv. Ca tot ceea ce a făcut în viață, era o impostură. Se temea de luminarea trecutului ca dracul de tămâie.
Când i-a murit fiul, i-am trimis un scurt mesaj de condoleanțe. Mi-a răspuns politicos. A devenit politician, a fost senator PNL, poza în analist și comentator. Obsedat de bani, a intrat cu fervoare în afaceri pe mâna lui Dinu Patriciu. Era, de fapt, mercenarul total, omul fără nici un fel de scrupule, simbolul a tot ceea ce a fost mai sordid în tranziția românească. Dacă s-ar fi organizat un concurs al lipsei de caracter, ar fi ieșit pe locul întâi fără probleme. Nu s-a iubit decât pe sine, nu i-a păsat de nimic în viață decât de interesele sale. Acum a ajuns după gratii, ca participant la un grup infracțional organizat. Își va petrece următorii doi ani și ceva în compania unor Felix, Vântu, Copos și Becali.
A batjocorit fără rușine standardele onestității jurnalistice și a cultivat tot ce putea fi mai josnic în rândul celor pe care i-a „școlit“. Cum îmi spunea un prieten, a fost unul dintre cei mai nocivi stricători de presă și mai siniștri „maeștri“ de jurnalism. A disprețuit libertatea, acum are parte de opusul ei. Poate că în solitudinea celulei de închisoare va descoperi SRS că există și principii pe lumea aceasta, că nu totul e de vânzare, că delațiunea este o infamie, cum este și calomnia, că lipsa conștiinței morale este un blestem, nu o binecuvântare.
Vladimir Tismăneanu
HotNews.ro
