Renzi, Matteo Renzi

Acum câteva luni am reîntâlnit un foarte bun prieten și partener de afaceri din Italia. Printre altele, mi-a atras atenția când în discuție mi-a spus că, deși este un simpatizant fidel al dreptei, a ajuns să-l susțină pe un prim-ministru de stânga, Matteo Renzi. Oarecum surprins, nu știam mai nimic de acest politician, i-am cerut amănunte, iar ulterior am devenit mult mai atent la orice știre despre conducătorul guvernului italian.
Tot coincidența a făcut ca în perioada Paștelui pe care l-am petrecut la Roma, mass-media italiene să vuiască de o nouă măsură a tânărului premier: în vederea reducerii cheltuielilor, a decis să vândă majoritatea autoturismelor de lux cu care se „împroprietăriseră“ atât autoritățile centrale, cât și cele locale. Numărul este impresionant, în jur de 1.500, dintre care majoritatea autoturisme de lux.
Provocat, la rândul meu, de aparenta contradicție față de politica de stânga recunoscută îndeobște pe meleagurile noastre ca promotoare a creșterii cheltuielilor prin măsuri sociale populiste puse pe seama reducerii investițiilor și a creșterii taxelor, tipar atât de bine reprezentat de actuala guvernare Ponta, mi-am propus exercițiul unor comparații, atât asemănări, cât și deosebiri, între cei doi politicieni.
Condițiile de manifestare sunt aproape similare, două guverne ale unor țări latine, cu populație având, și prin această prismă, temperamente asemănătoare. Ambii prim-miniștri sunt tineri din punct de vedere al vârstei biologice, Renzi, 39 de ani, Ponta, 42 de ani. Pe lângă funcția de conducători de guvern, dețin și președinția partidelor de stânga care formează majoritatea guvernamentală, Partidul Democrat și, respectiv, Partidul Social Democrat. Partidele pe care le conduc sunt amândouă membre ale Partidului Socialiștilor Europeni (PES).
În recentele alegeri europarlamentare, cele două partide au obținut rezultate excelente, foarte apropiate din punct de vedere al scorului electoral care dovedesc larga susținere populară. Partidul Democrat din Italia, cu cele 40,8% procente și cei 31 de europarlamentari, a devenit cel mai mare grup parlamentar european, devansând până și Uniunea Creștin-Democrată din Germania a doamnei Angela Merkel. Partidul Social Democrat a obținut, la rândul său, un rezultat apropiat, de 37,6%, și a trimis la Bruxelles jumătate dintre europarlamentarii României.
Din păcate, asemănările între cei doi politicieni se termină în momentul în care încerci să compari acțiunea politică a celor doi, moment în care drumurile se despart în direcții diametral opuse.
Una dintre primele măsuri de reformă a clasei politice italiene, cu un impact devastator asupra „establishmentului“, a fost decizia radicală a lui Matteo Renzi de a desființa una dintre cele două camere ale Parlamentului italian, prin eliminarea practic a Senatului. Din contră, făcând uitat rezultatul unui referendum care a validat printr-un vot covârșitor dorința populației de reducere la maxim 300 a numărului de parlamentari și desființarea uneia dintre camere, Ponta tolerează interesat existența unui parlament al cărui număr de membri practic s-a dublat în urma ultimelor alegeri.
În calitatea sa anterioară de primar al Florenței, Renzi a decis înjumătățirea numărului de consilieri locali, în timp ce PSD-ul în care Ponta a deținut permanent funcții de conducere este promotorul avalanșei înființării pe bandă rulantă de unități teritorial-administrative, înmulțind asimptotic numărul de consilieri locali, primari sau alți funcționari, până la pragul în care multe dintre acestea nu își pot măcar susține din venituri proprii cheltuielile de funcționare. Ponta personal a făcut tot posibilul ca proiectul regionalizării să fie amânat sine die.
Prim-ministrul italian are o strategie clară de eficientizare și reducere a cheltuielilor din mediul bugetar, inclusiv înlocuirea pe criterii stricte de competență și nu politice a managerilor marilor companii proprietate de stat cum sunt Eni, Enel sau Poșta Italiană. Victor Ponta mărește prin orice mijloace cheltuielile sociale în scopuri exclusiv electorale, prin politica mutării efortului bugetar pe spinarea mediului economic sau a micului contribuabil, prin cele 32 de noi taxe și impozite, între care se detașează creșterea accizei la combustibili sau taxa pe stâlp. Totul se face hei-rupist, fără studii analitice sau de impact, confirmarea venind din refuzul validării de către FMI a acestei politici haotice care poate fi sintetizată de către declarația antologică a ministrului de finanțe din guvernul Ponta, conform căreia efectul taxării se poate reflecta în prețuri undeva între 0% și 100%!
Conștient de importanța luptei împotriva corupției și de lentoarea justiției italiene (aici ne asemănăm), Renzi a decis nu desființarea DNA cum îl bătea gândul pe Ponta, ci din contră, înființarea Autorității Naționale Anticorupție (ANAC) în vederea eficientizării luptei împotriva acestei adevărate plăgi sociale. În fruntea superautorității menționate l-a numit pe Raffaele Cantone, supranumit de presa din cizmă „taurul“ luptei anticorupție. Încercați să faceți măcar o palidă comparație între Cantone și cel desemnat de către tânârul nostru prim-ministru într-un post oarecum similar, Tiberiu Nițu, numind animalul care să portretizeze modul de luptă al acestuia împotriva celor care încalcă legea!
Diferențele în politica externă sunt cel mai bine reflectate de poziția față de evenimentele din Ucraina. Spre deosebire de Victor Ponta, în gura căruia nu o să auzi niciodată vreo acuzație gravă la adresa lui Vladimir Putin, ca și cum ar fi personajul din Harry Potter „al cărui nume nu trebuie pronunțat“, Matteo Renzi a fost printre primii lideri europeni care l-au acuzat pe liderul Rusiei că a comis un act inacceptabil de violență asupra Ucrainei.
În afară de faptul că sunt amândoi tineri și prim-miniștri ai unei țări europene, mai găsiți vreo asemănare între Matteo și Viorel Victor? A, da, în limba maternă a lui Renzi ceea ce face Ponta s-ar spune „sinistra“ acțiune, adică de „stânga“ tradus în limba română!