Protestele anti-Roşia Montană de duminică au scos în stradă la Bucureşti şi câteva oraşe din ţară mii de oameni. Luni seară, au ieşit din nou în Capitală, blocând o arteră principală până mult după miezul nopţii pentru a manifesta împotriva unui proiect minier adoptat rapid de un guvern care promitea înainte să ajungă la putere că nu-l va susţine vreodată. Aceste manifestaţii merită toată atenţia. Conţin un ridicat grad de autenticitate, ceva mai rar în România mitingurilor şi revoluţiilor regizate. Protestul adună la un loc oameni OK, foarte diferiţi, capabili să se manifeste civilizat, ingenios. În tot cazul, arată cu totul altfel decât grevele ponosite sau butaforiile televizate încărcate de ură care schimonosesc feţele actorilor.
Or, tocmai aceste manifestaţii rare au fost ignorate de o bună parte a presei. Publicul a sancţionat-o în bloc cu lozinci de genul „presă = preş“ sau „presa română plină de cianură“, aluzie la banii încasaţi din publicitatea contractată de Gold Corporation. Dar cine sunt aceşti oameni şi ce i-a trezit din apatie? De ce un proiect minier, oricât ar fi de controversat, scoate în stradă mii de oameni, majoritatea foarte tineri, pe când alte teme grave îi lasă perfect indiferenţi?
Cei adunaţi luni seară în jurul fântânii din Piaţa Universităţii au, să zicem, în medie sub 30 de ani: studenţi, hipsteri, ecologişti, câţiva protestatari de meserie, anticapitalişti, anticorporatişti, anarhişti, stângişti, dar şi angajaţi în multinaţionale, simpatizanţi de dreapta, naţionalişti sau oameni educaţi, dar fără ideologie clară. De altfel, au fost puţine trimiteri la nume de politicieni sau partide. Pe toţi aceşti oameni foarte diferiţi îi uneşte o singură idee: se declară împotriva exploatării aurului de la Roşia Montană.
Pentru mulţi dintre ei, a salva Roşia Montană, aurul, copacii, munţii şi pădurile patriei este înainte de toate o chestie cool. O generaţie născută gata scârbită de politică şi politicieni a identificat, în sfârşit, o misiune onorabilă, un obiectiv decent, a găsit un motiv să se implice. Când strigă „Nu corporaţia face legislaţia“, „Nu ne vindem ţara“, „Nu daţi aurul de pomană străinilor“, aceşti tineri exprimă un antioccidentalism latent, deşi lucrează în multinaţionale, merg în vacanţe în Vest şi proclamă în general un spirit cosmopolit.
Când scandează „Uniţi, luptăm, salvăm Roşia Montană“, când se declară împotriva referendumului naţional manifestă o stranie intoleranţă şi dispreţ faţă de valori democratice de bază, dar cu toate acestea nu pot fi suspectaţi de intoleranţă sau de spirit antidemocratic. Intoleranţi sunt azi, în rest sunt pacifişti, dispuşi la dialog, rezonabili. Azi însă vor să salveze în forţă ceva din mâinile politicienilor corupţi sau străinilor hrăpăreţi şi aici n-ar fi, în opinia lor, nimic de negociat.
Când se aşază pe jos în mijlocul străzii, lovind sacadat asfaltul ore în şir cu peturi, aceşti tineri simt că se fac în sfârşit auziţi, că vocea lor contează cumva deşi sunt absenţi sau indiferenţi la atât de multe teme care reclamă implicarea lor.
Când vezi la un loc oameni care spun că au mici afaceri manifestând alături de tineri care afişează pancarte cu „Jos corporatismul fascist“, „Jos capitalismul“ ceva nu e în regulă.
Pentru generaţia mea, nu foarte depărtată de a lor, e cam greu de înţeles ce-i în capul acestor tineri. Nu seamănă cu nimic din ce-am văzut în ultimele două decenii. Noi ne-am obişnuit cu alte obiective, cu alte teme pe care le consideram importante: lupta împotriva neocomunismului, securismului, corupţiei, reformarea partidelor etc. Toate acţiunile generaţiei anilor ‘90 şi 2000 stau sub semnul politicii. Aceşti tineri nu vor să audă de politică. Li se pare pierdere de vreme, „toatele partidele aceeaşi mizerie“.
Nu-i prea interesează anticorupţia, justiţia, administraţia, bunele practici politice, or, tocmai nesocotirea lor permite decizii precum cea pe care o contestă.
Acţiunile lor amintesc mai degrabă de alte vremuri, de mai ‘68, de mişcările studenţeşti din Occident generate de criza sistemului democratic de tip liberal şi de seducţia marxismului. România, ca şi alte ţări europene, traversează astăzi o nouă criză de încredere în sistem.
Obiectivele noii generaţii sunt în general nonpolitice. Oricând se pot mobiliza masiv pe Facebook pentru a salva caii din Deltă, pentru a curăţa un câmp de gunoaie sau pentru a manifesta împotriva proiectului minier de la Roşia Montană, dar vor trata cu indiferenţă cvasitotală inflaţia de cercetaţi penal din guvern sau de la vârful partidelor, decapitarea brutală a ICR, prezenţa ubicuă a mogulilor sau atacurile politicienilor împotriva justiţiei, împotriva unor instituţii de bază ca DNA sau ANI.
Pe scurt, agenda lor s-a schimbat, ce credeam noi că este important arată cam neinteresant pentru ei.
Nici politicienii de azi nu înţeleg prea multe din ce se întâmplă în stradă. Li se pare firesc să procedeze ca acum zece sau douăzeci de ani, adică să pună poporul în faţa faptului împlinit şi, contând pe complicitatea televiziunilor conduse de moguli, să aibă linişte orice ar face, oricum ar proceda. Nu înţeleg că internetul, reţelele sociale şi noua generaţie crescută în faţa calculatorului nu le mai garantează această linişte.
PSD-ul lui Victor Ponta nu va mai putea conta, multă vreme de aici încolo, pe grupările ecologiste şi pe noua generaţie de tineri care rezonează cu valori de stânga. A reuşit să-i atragă acum câţiva ani cu promisinile sforăitoare din campania electorală şi prin cooptarea unor figuri ca Remus Cernea în rândurile partidului. Acum, acest segment din electorat cucerit destul de greu riscă să le scape printre degete. A adopta în guvern proiectul Roşia Montană şi a declara apoi că vei vota împotrivă ca deputat te aruncă şi mai rău în ridicol în ochii acestui public inteligent, educat şi mai greu de manipulat, care i-a şi găsit un nume: „Pontaur“, „Ponta eşti un lingou“.
Totuşi, unii se comportă ca şi cum ar fi fost deja supuşi unei operaţiuni de brainwashing de durată, altfel n-ar susţine lucruri pe care nu le înţeleg până la capăt. Am discutat, luni seară, cu doi tineri pe care i-am întrebat simplu de ce au ieşit în stradă, ce-i deranjează, de fapt, la proiect.
Le-am mai spus că sunt cel puţin trei-patru atitudini posibile: anti-Roşia Montană de plano; anti-Roşia Montană cu menţiunea că exploatarea trebuie făcută mai încolo, când tehnologia va permite alte metode decât cianură; pro-exploatare sub rezerva că statul trebuie să-şi maximizeze profitul şi să obţină toate garanţiile de mediu posibile şi, în fine, pro-exploatare cu argumentul că România are nevoie de locuri de muncă, astfel că nu-şi permite să pună pe fugă puţinii investitori care mai vin pe aici. Unde se plasează ei?
În esenţă, cei doi tineri au răspuns că nu s-au gândit la toate astea, dar că Roşia Montană trebuie salvată. A salva lumea de ceva sau de cineva, reclamă, totuşi o minimă documentare prealabilă. Alţii cu care am vorbit o făcuseră deja temeinic şi puteau argumenta în detaliu de ce nu vor proiectul, începând cu redevenţa, cu riscurile de mediu şi terminând cu detalii de ordin tehnic.
A salva Roşia Montană e cool pentru hipsteri, temă de casă pentru ecologişti, un excelent cal de bătaie pentru naţionalişti şi anticorporatişti, un bun motiv pentru a ieşi din letargie, un mod de a manifesta împotriva tuturor, în fine, simbolul unei noi generaţii, căreia partidele existente nu par să aibă deocamdată nimic a-i spune.
Dan Tapalagă
Hotnews.ro
