21.7 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiDegradarea unui poet: Adrian Păunescu şi comunismul dinastic

Degradarea unui poet: Adrian Păunescu şi comunismul dinastic

Moto: „Cantitatea trona nestingherită, fie că era vorba de ce intra pe gură, fie de ce ieşea“.
Andrei Pleşu

Pe 20 iulie s-au împlinit 70 de ani de la naşterea lui Adrian Păunescu, iniţial un poet de real talent, care a devenit principala voce şi principalul artizan al cultului lui Nicolae Ceauşescu, hagiograful zelos şi incontinent al „Epocii de Aur“, una dintre cele mai sinistre perioade din istoria României. Între timp, cu sprijinul primarului Neculai Onţanu, Bucureştiul s-a „îmbogăţit“ cu un bust al lui Păunescu. Merită amintit că, imediat după ruptura generalului Pacepa cu dictatura lui Ceauşescu, Adrian Păunescu a publicat, în fieful protocronist care era revista „Flacăra“, un pseudopoem de o agresivitate incalificabilă, intitulat „Blestem trădătorului de ţară“. Ideologia păunesciană, xenofobă, autarhică, antioccidentală, patriotardă, de o asfixiantă stridenţă şi penibilă artificialitate, pompieristă şi găunoasă, renaşte sub ochii noştri.
Mircea Cărtărescu a surprins perfect ce a însemnat fenomenul Păunescu în economia simbolică a socialismului lui Ceauşescu, în acea orgie propagandistică atât de prielnică lichelelor, canaliilor şi lacheilor: „La sfârşitul anilor ’70, dacă puneai în priză fierul de călcat, Păunescu vorbea şi acolo, aproape la fel de mult ca şi Ceauşescu însuşi. Căci destinul acestor doi oameni atât de asemănători se împleteşte inextricabil. Fără comunism şi Ceauşescu, Păunescu n-ar fi existat, aşa cum paraziţii sunt foarte specifici în alegerea gazdei. Când revista «Flacăra» nu l-a mai încăput, Păunescu a inventat cenaclul cu acelaşi nume. Cenaclul «Flacăra» a fost bucăţica de zahăr a propagandei ceauşiste. A fost megafonul comunismului românesc. Paginile ziarelor oficiale se umpleau, din când în când, de cearşafuri de poeme, când despre Tovarăşul, când despre Tovarăşa, poeme ce ţâşneau ca dintr-o fântână nesecată din pana bardului. Noi i-am citit cu nesaţ pe Nichita Stănescu, pe Dimov sau pe Sorescu, dar Păunescu făcuse o asemenea cocină din propria viaţă, ca şi dintr-a noastră, încât n-am mai avut răbdarea să prefirăm tone de gunoi ca să găsim între ele câteva poezii adevărate“.
Da, Cenacul „Flacăra“ a fost mecanismul imbecilizării tineretului din România. A inoculat, în rândul multor spectatori, iluzia că trăiesc într-o ţară liberă, suverană şi demnă, că Nicolae Ceauşescu este garantul libertăţii, că dacă vor fi susţinătorii săi vor susţine dreptatea şi adevărul. Din fericire, experimentul a eşuat în mare măsură, dar efectele le simţim şi azi. Există încă destui care cred că acolo, în ritualul idiotizant dirijat şi dictat de „bard“, prindea fiinţă revolta. Era exact pe dos, acolo revoltă era înlănţuită, falsificată, anihilată, sugrumată. Cenaclul „Flacăra“ a fost glorificarea statu quo-ului ceauşist.
Nu neg, au fost şi cântece frumoase acolo, cum frumoase au fost melodiile lui Isaak Dunaievski din anii stalinismului. A fost o pedagogie perversă menită să-i facă pe tineri să creadă că sunt liberi. Erau, de fapt, prizonierii sistemului, îi îngurgitau panglicile otrăvite crezând că sunt ei înşişi, când în realitate erau transformaţi în zombies. Nu e uşor să admiţi acest lucru dacă ai trecut pe acolo, dar este, psihologic vorbind, sănătos. Să nu ni se spună că au fost şi momente oneste. Făcea parte din intoxicare, din versiunea adusă la zi, soft, a reeducării, nu mai eram în anii ‘50, pe vremea lui Nicolschi şi Ţurcanu. Eram în anii lui Popescu-Dumnezeu şi ai lui Păunescu…
Reiau aici articolul meu „Menestrelul comunismului dinastic“, apărut pe „Contributors“, pe 5 noiembrie 2011.
„Atunci când şi-a început cariera poetică şi jurnalistică, în a doua jumătate a anilor ‘60, Adrian Păunescu se visa un Evgheni Evtuşenko, un bard antistalinist al României. Îl susţinea pe Ceauşescu cu fervoare, dar ştia să simuleze (ori poate că era sincer pe atunci) un fel de prospeţime a viziunii poetice, un simţ al justiţiei şi o indignare clocotitoare în raport cu meschinăriile birocraţiei culturale. I-a cultivat pe Eugen Jebeleanu şi pe Geo Bogza, a fost prieten cu Nichita Stănescu, cu Cezar Baltag, cu Ioan Alexandru şi cu Alexandru Ivasiuc, avea o energie vulcanică, devenită legendară. Se declara antistalinist şi poate că şi era la vremea aceea. Volumul «Istoria unei secunde» includea poeme ce păreau contestatare («Rugăciunea lui Alfa către Omega»). Ca redactor-şef adjunct al «României Literare» încuraja experimentele literare şi publica interviuri ce păreau eretice. Îmi amintesc, de pildă, un dialog publicat prin 1970 cu şeful planificării din epocă, Maxim Berghianu. La întâlnirile lui Ceauşescu cu scriitorii era printre cei care nu ezitau să pună întrebări incomode. Totul însă sub semnul devotamentului pentru socialism, revoluţie şi partid. Păunescu din acea perioadă reproducea iluziile revizionismului est-european din perioada revoluţiei maghiare şi a liberalizării poloneze. Era târziu, dar nu era nici inutil, nici absurd. Ar fi putut merge mai departe în acea direcţie, ar fi putut coagula un grup de acţiune intelectuală care să sfideze dictatura. Nu a făcut-o, a preferat pactul cu puterea şi avantajele ce decurgeau din el. S-a mutat într-o vilă superbă pe strada Sandu Aldea, se întâlnea cu odraslele potentaţilor epocii cu care juca ping-pong şi punea ţara la cale. Le dedica poeme adulatoare.
A ajuns în Statele Unite cu o bursă în cadrul programului internaţional de la Universitatea Iowa. Din jurnalul poetei Constanţa Buzea (prima sa soţie), reiese că America l-a neliniştit, l-a speriat, i-a creat un profund, irepresibil disconfort. A făcut un interviu cu Mircea Eliade, care a provocat multe discuţii. După ce i-a promis profesorului de la Universitatea din Chicago că acel interviu (primul, după ştiinţa mea, acordat de Eliade unui scriitor/jurnalist din România comunistă) ori va apărea integral, ori nu va apărea, şi-a încălcat angajamentul. Nu şi-a cerut niciodată scuze (Monica Lovinescu a comentat acid în epocă episodul). Discuţia a apărut ciuntită, fără semnalarea pasajelor ce lipseau. Păunescu se transforma nu doar fizic (devenea obez văzând cu ochii), dar şi psihologic. Relaţiile cu puterea ajunseseră simbiotice. I s-a pus la dispoziţie revista «Flacăra» (l-a debarcat repede pe H. Dona, prietenul fostului său protector Gogu Rădulescu) şi a transformat acel săptămânal, până atunci insipid, într-o tribună propagandistică de reală eficienţă. A susţinut impostura protocronistă. Avea jurnalismul în sânge tot aşa cum avea şi cinismul oportunist. A început să scrie panegirice tot mai deşănţate pentru «conducătorul care-a ştiut şi ştie/că sufletele noastre nu-s nişte vămi pustii». L-a slăvit pe Ceauşescu în metafore pe cât de grandilocvente, pe atât de buimăcitoare. Nu mai avea limite în dorinţa de a fi trubadurul «Epocii de Aur». Nu-i ajungea să-l glorifice pe Ceauşescu, a început să o preamărească şi pe «savanta de renume mondial». În chip ironic, pamfletul lui Eugen Barbu publicat prin 1980 ca prefaţă la antologia Păunescu din BPT surprindea personajul în enormul său baroc caracterial. Păunescu şi Barbu şi-au unit forţele în lupta împotriva direcţiei lovinesciene din lumea culturală. Îşi ofereau fără ruşine serviciile ca hingheri ideologici. Sigur, nu a fost un versificator de duzină precum Vadim Tudor, dar textele sale ajunseseră ilizibile, lăbărţate, dezgustător de linguşitoare. Era greu să se imagineze o mai penibilă degradare.
A fost răsplătit cu Cenaclul «Flacăra», platforma propriei ascensiuni mediatice. A răpit şi a mistificat fenomenul folk pentru a atrage tineretul nonconformist. În acelaşi timp, cenaclul era locul unde se rosteau ode isteroide pentru Ceauşescu. Transmis la televiziune, era un instrument de imbecilizare naţională. Cultul personalităţii lui Ceauşescu s-a bazat pe asemenea acţiuni cu efecte toxice de lungă durata (dovadă omagiile ce i se aduc în aceste zile!) După accidentul de la Ploieşti, Păunescu şi-a pierdut acest vehicul de participare la jocurile simbolice ale puterii. I-a trimis lui Ceauşescu (dar şi «delfinului» Nicu Ceauşescu) texte în care îl implora să-l ierte, să-l readucă în universul puterii. A scris el însuşi ori a patronat pamflete abjecte împotriva marilor intelectuali ai exilului. În «Flacăra» păunesciană a apărut o infamie semnată de Dinu Săraru (un pseudointerviu cu mama lui Virgil Ierunca) menită să-i compromită pe Ierunca şi pe Monica Lovinescu.
Agonia terminală şi prăbuşirea dictaturii l-au surprins pe Păunescu pe post de lacheu dispreţuit şi de stăpânii învinşi, şi de sclavii revoltaţi. Urmărit de mulţime pe străzile din centrul Capitalei, a încercat să se refugieze la Ambasada SUA. A scăpat fără o zgârietură. A revenit în registrul public fără ca vreodată să-şi exprime vreun regret. Acelaşi Ion Iliescu, care cândva, ca prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al PCR refuzase să permită performanţele groteşti ale «Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluţionar», l-a acceptat şi l-a încurajat ca politician în cadrul PDSR (azi PSD). A devenit senator, a scos revista cu numele incredibil «Totuşi, iubirea». Literar vorbind, Adrian Păunescu a încetat din viaţă cu decenii în urmă. Moral, la fel. A fost un instrument benevol şi primejdios al unui regim criminal pe întreg parcursul existenţei sale. Efemera sa rebeliune morală din anii ‘60 a fost o revoltă în genunchi. S-a emasculat etic şi a capotat estetic. Am scris despre el în aceşti termeni de-a lungul anilor. Nimic din ce s-a petrecut în ultimii ani nu mă face să-mi schimb punctul de vedere. Dimpotrivă“.

Vladimir Tismăneanu

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS