Cum trec morţii

 Pe uliţele mele din Ardeal, când trecea mortul se lăsa tăcerea şi babele ieşite pe la porţi se opreau puţin din şuşotit. Liniştea trecerii mortului era spartă de fiecare dată de un cor de bocitoare, de urlete până la leşin, de zvârcoliri de durere, de păr smuls din cap, de câte cineva incapabil să se mai controleze. Se mai întâmpla deseori ca preotul să ţină în locul unei slujbe sobre şi decente o pomenire anume compusă să impresioneze cât mai adânc cernita adunare, să amplifice durerea în loc s-o aline, să răsucească cuţitul în rană în loc s-o astupe cu vorbe potrivite.
Nu prea lipsea din peisajul înmormântărilor ruda degenerată, beţivul care debitează tâmpenii şi face numai prostii, se împiedică de capacul de la sicriu sau răstoarnă ceara peste faţa mortului când se apleacă cu lumânare cu tot să-l pupe zgomotos de rămas bun.
Mă cam speriau, la priveghi, comentariile de crainic sportiv ale unora veniţi parcă special la căpătâiul nefericitului pentru a face inventarul meticulos al bolilor de inimă, ficat, al cirozelor şi cancerelor de care a suferit de-a lungul vieţii. M-a fascinat mereu plăcerea unora de a realiza prompt autopsia decedatului, de a pronunţa verdicte cu precizie de medic legist, de a exploata la maximum acest ultim prilej de a scormoni prin măruntaiele cadavrului întins pe o masă. M-a îngrozit răceala groparilor gata să-ţi lase mortul afară dacă nu le dai şpaga, dezumanizarea unora care profită de pe urma nefericirii altora.
Defilarea în sine cu mortul pe stradă n-am prea înţeles-o niciodată. O fi obiceiul acestei părţi de lume de a-şi striga în gura mare momentele mari dintr-o viaţă, nunta şi moartea. Probabil că frica de moarte şi un sentiment nemărturisit de uşurare că nu suntem noi în locul lui ne îndeamnă să inspectăm şi să comentăm zile în şir pantofii, costumul, aspectul feţei şi ce se mai poate vedea. I-am admirat sincer pe cei capabili de a-şi manifesta mai reţinut durerea, de a se stăpâni în faţa morţii. Mi-ar fi plăcut ca şi la noi marea trecere să se întâmple într-un fel mai decent.
Dar nu se poate, oricât ne-am strădui. Victimele din Muntenegru nu aveau cum să aibă parte de alt tratament decât toţi ceilalţi morţi din ţara asta care trec pe ultimul drum. O ţară întreagă s-a repezit la gard să-i vadă, în consecinţă un guvern întreg s-a îmbulzit să-şi facă poze cu dricul. A urmat defilarea cu avioane, cu salvări, cu tot cortegiul de miniştri şi politicieni ţopăind în alaiul funerar. Am asistat la o revărsare de populism cât Dunărea, de la presă, la politicieni.
Unii s-au împiedicat verbal de „trupurile neînsufleţite ale cadavrelor celor decedaţi“, stârnind un hohot naţional într-un moment cam trist, alţii şi-au smuls părul din cap decretând doliu naţional, s-au găsit câţiva să propună aiurea înăsprirea sancţiunilor în turism sau pe şosele, în mod absurd, televiziunile au asigurat pomelnicul uleios al celor trecuţi pe lumea cealaltă sau au acordat diplome salvatorilor, au apărut instant ştietoţii, legiştii şi crainicii sportivi ai tuturor înmormântărilor, în fine, indecenţa cunoscută a atins cote uluitoare.
Ca pe uliţele mele, s-au ivit ca din pământ toate personajele cunoscute, însă într-un număr atât de mare încât practic a fost printre puţinele înmormântări la care nu m-am putut uita prea mult. Ca mulţi alţii, am încercat iniţial sentimente amestecate de compasiuine şi perplexitate, înecate apoi în furie crescândă şi exasperare. Vedeţi, noi abia dacă mai găsim azi un mic răgaz pentru a reflecta pe marginea acestei nenorociri: acolo şi-au pierdut viaţa familii întregi, oameni pe care ceasul rău i-a măturat în câteva clipe de pe faţa pământului, fără să aleagă.
 Şi iată cum, în final, nu lovitura morţii ne îngrozeşte, ci indecenţa lumii în faţa ei. În România, parcă mai abitir decât în alte părţi, moartea este aşa cum a fost mereu: un excelent motiv de defilare.
de Dan Tapalagă – HotNews.ro