21.7 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiUrsul de Aur: nota 6.34

Ursul de Aur: nota 6.34

Succesul filmului „Poziţia copilului“ este unul din subiectele de prima pagină azi în România şi e foarte bine că se întâmplă aşa. România este singura ţară Est-Europeană care are o cinematografie premiată constant în ultimii şapte – opt ani la cele mai mari festivaluri de film din lume. Suntem very fashionable, precum mai sunt doar cinemaul argentinian, cel grec sau cel iranian, de pe la mijlocul anilor ’90. Am devenit subiect de studii de caz şi multe ţări din blocul estic, precum Cehia şi Polonia, încearcă să afle care e miracolul boom-ului filmului românesc. „What’s the secret formula?“, se întreba încă din 1997 criticul de film american Lee Marshall.
Să fie oare recursul la o stilistică deja consacrată sau există un abil lobby românesc pe lângă toate juriile şi instanţele internaţionale posibile? Să fie de vină doar scenariile bine articulate, actorii excelenţi sau vorbim şi de multă şansă şi circumstanţe favorabile? Ei bine, nu. Totul se rezumă la talentul unor individualităţi aparte şi la capacitatea lor de a realiza filme extraordinare, făcute însă din nimic. Acelaşi Marshall concluziona: suntem o cinematografie „cash-poor but ideas-rich“.
România este însă şi țara europeană cu cele mai puține ecrane de cinematograf raportat la numărul de locuitori. Densitatea ecranelor este 0,89 la suta de mii de locuitori, în comparație cu 1,85 în Bulgaria, 2,66 în Croația, 3,94 în Ungaria sau 4,57 în Slovacia. România are cel mai mic număr de spectatori de film raportat la numărul total de locuitori: o frecvență de 0,40 spectatori pe cap de locuitor. Avem 241 de ecrane cinematografice, din care 120 sunt digitale, fiind astfel pe ultimul loc în Europa. În țară, deşi interesul pentru filmul românesc a început să crească constant în ultimii doi ani, filmele noastre nu reușesc încă să treacă de bariera celor 100.000 de spectatori. În 2012, filmele românești au înregistrat audiențe de doar 1,8% din numărul total de spectatori, în timp ce în țările vecine, filmele bulgărești au performanțe de 8,8%, cele sârbești de 9,2%, iar cele cehești de 30,3%.
Cifrele de mai sus arată, cred, suficient de elocvent „poziţia“ filmului românesc, copil parcă nedorit de toate guvernările şi chinuit constant de instituţia care ar fi trebuit să-i poarte de grijă: Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC). Nimănui nu i-a păsat în timp de construcţia unei cinematografii sustenabile, care să aibă instituţii puternice, conduse de profesionişti. S-a aplaudat intens la toate premiile din ultimii zece ani, s-au dat decoraţii, regizorii s-au simţit eroii lunii, dar n-a mai urmat nimic. Din ignoranţă şi indiferenţă, filmul românesc (care oricum nu e finanţat din surse bugetare) a pierdut în ultimii ani peste cinci milioane de euro, cu care s-ar fi putut face multe alte filme. Trăim în lumea lui Eugen Ionesco: avem cinematografia europeană cea mai premiată, dar şi cea mai săracă.
Iar CNC-ul, impotent să genereze vreo schimbare, pune acum laba pe Urs, se umflă în pene şi afirmă la Digi24, prin vocea directorului său general, domnul Eugen Şerbănescu: „Noi am fost suficient de inteligenţi să îl finanţăm (e vorba de filmul premiat -n.r.), i-am deschis porţile pentru finanţări ulterioare“.
Întâmplarea a făcut să fiu unul din producătorii proiectului „Poziţia copilului“ într-o fază incipientă, în 2010, când scenariul era terminat, aşa că am aplicat cu el la concursul de scenarii organizat de CNC. Aceeaşi conducere a CNC nu a părut prea deranjată că scenariul primise nota 6.34 din partea comisiei de scenarii. Doi dintre cei cinci membri ai comisiei i-au dat 4 pe linie, al treilea l-a notat cu 7, iar ceilalţi i-au dat note peste 8. Era însă ceva firesc. „Moartea Domnului Lăzărescu“ a avut, de asemenea, parte de note de 4 la concurs, aşa că proiectul nostru (coscris de acelaşi Răzvan Rădulescu) nu făcea decât să confirme exemplele de „bună practică“ din cinematografia noastră. „Inteligenţa“ CNC a făcut ca la finalul concursului (după adiţionarea altor punctaje), proiectul să fie „trântit“ al doilea sub linie. „Poziţia copilului“ a fost considerat un proiect mult mai prost decât „Ultimul corupt al României“ (regia Sergiu Nicolaescu), „A doua şansă“ (regia Geo Saizescu) sau „Bonded“ (regia Mo Ramchandani). La mai bine de opt luni după acest eşec, după o necesară şi utilă campanie de presă, mult lobby la stăpânire şi eforturi de convingere din partea regizorului Călin Netzer, filmul a luat finanţare.
L-am văzut pe domnul Şerbănescu la Berlin, în timpul Galei de premiere, în acelaşi rând cu realizatorii filmului. N-am priceput defel ce căuta acolo şi de ce trebuia musai invitat de către echipa „Poziţiei“, dar asta e altă chestiune. Ne-am obişnuit deja să îl vedem cum speculează fiecare succes major al filmelor Noului Val, pentru a-şi solidifica poziţia din vârful cinematografiei române.
Un simplu calcul matematic arată că din totalul filmelor de lungmetraj finanţate pe durata mandatului Şerbănescu (2007-2012), peste 26 de milioane de lei s-au dus către filme premiate în festivaluri sau/şi cu succes de public în ţară, în timp ce alte peste 19 milioane s-au dus spre finanţarea a 18 filme, care nu au circulat nicăieri, nu au luat vreun premiu, iar insuccesul de public a fost dramatic: sub 1.000 de spectatori per film. Adică, în loc să modernizăm cinematografe, să restaurăm pelicule vechi din Arhivă sau să mai finanţăm zece debuturi, CNC a preferat să dea cadou peste 4 milioane de euro unor filme-degeaba, filme pentru nimeni.
Liviu Iolu scria recent în Adevărul: „Jos labele de pe Ursul de Aur!“. Nimic mai adevărat. E un moment de cotitură, o ultimă şansă pentru o generaţie de excepţie: fie se schimbă ceva radical, sistemic, în cinematografia română, fie ne vom mulţumi să facem filme o dată la patru – cinci ani, urmărind agonia unui sistem pe care nu suntem în stare să-l reformăm.
de Tudor Giurgiu
Contributors.ro

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS