Vestea s-a răspândit cu repeziciune. Au ieșit „Avioanele“! Ies grăbit din Universitate să văd minunea. În fața Teatrului Național, un TAB face manevre. Prin chepeng se ițește un subofițer. Îl întreb prostește: O să trageți? Nu-mi răspunde, dar în ochi îi apar brusc lacrimi și coboară precipitat în turelă. Cu coada ochiului văd coloana de manifestanți care urcă dinspre Calea București și defilează pe A.I. Cuza, chiar prin fața Universității. În cap îmi bubuie împușcăturile pe care le-am auzit ieri-seară la Europa Liberă, înregistrate în Timișoara. Coloana se apropie de noi, când colegul meu exclamă: „- Bă, în primul rând sunt inginerii de la «Avioane» și de la CÎZ!“. Îi cunoaște pentru că a lucrat acolo. Cuvântul „inginer“ parcă e magic și mă determină să pășesc instinctiv de pe trotuar în coloană. Acum sunt și eu în mulțime și urlu: „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!“. Chiar nu mi-e frică și simt adrenalina în vene. TAB-urile și militarii s-au retras în piața din fața primăriei. Ne oprim. Privesc la cordonul de militari care își țin pistoalele mitralieră îndreptate către noi. Îmi fac singur curaj, pentru că pe fețele lor se citește o frică mai mare decât a noastră. Culmea e că nu mi-e teamă de gloanțe, deși subconștientul marcat de ce auzisem la radio îmi spune că e foarte posibil să tragă. Singurul lucru care mă îngrijorează este tunul de apă al mașinii de pompieri. Îi spun lui Mitică: „- M-am dat dracu’ dacă mă udă ăștia, că, până ajung acasă să mă schimb, sigur răcesc la plămâni…“.
Părea atât de simplu în acel decembrie. Scăpăm de Tiran și totul va fi minunat. Suntem, vorba lui Dumas, după douăzeci de ani și noi încă bâjbâim prin labirint. Suntem un popor de critici excelenți, arătând cu degetul spre ce nu merge, dar incapabili să cădem de acord asupra unui răspuns coerent la întrebarea capitală, cum ieșim?
Ar fi o mare prostie să ne închipuim că o societate, sau, în general, că o comunitate umană mare sau mică poate fi condusă după regulile unei societăți comerciale. Dar, la fel de exagerată ar fi negarea existenței unor practici comune, deoarece multe dintre cele aplicate în conducerea și organizarea unei firme sunt valabile și în domeniul social. Or, acceptând asta, ansamblul de măsuri al oricărui bun manager chemat să scape de faliment o companie va avea două planuri de acțiune: cel al resursei umane, din punctul de vedere al motivației și selecției personalului de conducere, respectiv planul măsurilor administrative și organizatorice.
În planul resursei umane, una dintre probleme este că motivația câștigului prin muncă cinstită a dispărut, din vreme ce un studiu recent arată că mai bine de jumătate (56%) dintre români cred că doar cei care fură fac bani. Această percepție dovedește eșecul încercărilor de a sădi în opinia publică convingerea că la baza reușitei individuale trebuie să se afle principii etice fundamentale cum sunt cinstea, corectitudinea sau moralitatea. O posibilă cauză este că aceste valori au fost prezentate drept noțiuni abstracte, un fel de discuții despre „sexul îngerilor“. Pentru a fi cu adevărat valorizate, o abordare eficientă ar fi prezentarea ca legătură de tip cauză-efect între aceste norme și bunăstare. Dovada incontestabilă este că bunăstarea se regăsește doar în democrațiile în care justiția veghează la respectarea legii și că, din contră, nu se poate da nici măcar un singur exemplu de țară în care corupția și bunăstarea coexistă. Indulgența cu care este privită la noi corupția, hoția chiar, se datorează cultivării premeditate a iluziei că între nivelul scăzut de trai şi corupţia primarului, parlamentarului sau ministrului nu există o legătură de cauzalitate. Ba, mai mult, suntem dispuși să acceptăm categorii „privilegiate“, care să fie ferite de rigorile legii pentru merite trecute (vezi cazul notoriu al unui fost prim-ministru) sau care, de exemplu, să nu-și plătească impozitele ca orice muritor de rând, pentru că sunt fotbaliști, geambași de fotbaliști sau nu știu ce vedete. Această permisivitate are și un efect pervers pentru că îi demotivează pe cei dispuși să lupte corect pentru bunăstarea lor și a celor din jur.
Cum poți spera la dezlănțuirea energiilor umane atâta timp cât toți cei care s-au succedat la putere au fost incapabili să stabilească o destinație pentru țară, și, implicit, să planifice drumul? Neștiind precis unde vrei să ajungi, este ca și cum te-ai duce la gară și te-ai sui în primul tren pe care îl tot schimbi din haltă în haltă, cu speranța deșartă că vei ajunge undeva unde e bine. Până și un manager începător își formulează întâi scopul și numai apoi măsurile de atingere a acestuia. La noi, în schimb, politicienii formulează strategii, numite pompos programe de guvernare, care, în loc să traseze un plan concret, enunță platitudini de genul „să crească nivelul de trai“, „să fie bine“, „să scadă șomajul“, de parcă ar rosti descântece să dezlege cununiile nației.
Am fost la o revoluție și parcă mi-e dor de a doua. Nu cu sânge, ci cu transpirație, nu cu lozinci, ci cu fapte, nu în stradă, ci în fiecare dintre noi, nu așteptând revoluția celuilalt, ci pornind-o pe a ta, a fiecăruia.
Apropiata campanie electorală mă obligă să întrerup brusc seria de articole, tocmai când urma să mă refer la măsurile concrete ce ar trebui întreprinse în plan administrativ şi/sau legislativ.
Vă cer doar „puţintică răbdare“, pentru că sper să aflați asta din ceea ce voi încerca să prezint în campania mea din următoarea perioadă. După 9 decembrie „mă voi întoarce“…
(Va urma după 9 decembrie)
