După ce am patinat precum o Katarina Witt cu reumatism poliarticular pe gheața de pe holuri și din WC-ul băieților, mă reîntorc către luminatorul frigider. Urmează ora a doua de socialism științific. Iar o oră de bătut câmpii cât de grozav e socialismul față de capitalism, deși îmi imaginez încurcătura în care s-ar afla tovarășul profesor dacă aș avea curajul să-l întreb cum de nu sare nici unul gardul invers, din Berlinul de Vest în cel de Est sau de ce nu ascultă nimeni la New York „Vocea Moscovei“, așa cum ascultăm cu toții pe furiș „Vocea Americii“? Gerul a mai cedat, așa că profesorul revine în clasă cu un aer sportiv pentru că nu mai are căciula de nurcă pe cap. Mă întreb dacă s-a încălzit cu adevărat sau i-o fi furat-o careva din cabinet? Ca să nu mă fure nici pe mine somnul, îmi plimb dezordonat privirea pe pereți. Acum observ că este singura încăpere din facultate care nu are poza Tovarășului pe perete. O fi din cauza frigului, cum i-ar sta în poză Tovarășului cu o singură ureche îmbrăcat doar în costum, iar noi clănțănind din dinți? Nu trebuie să facem vreo legătură de tip cauză-efect, sunt dați în mă-sa comuniștii ăștia când e vorba să te lucreze la subconștient…
Îmi dau seama că visez cu ochii deschiși. Am o groază de probleme la firmă și în loc să mă concentrez la ele, mi‑aduc aminte de studenție. E clar că îmbătrânesc. Mă uit la lista de clienți de pe birou și la hartă, încercând să-mi dau seama unde sunt concentrați majoritatea: Arad, Timișoara, Sibiu, Brașov, Alba Iulia, București… Chiar ieri m-am întors dintr-o vizită la clienții din zona Curtici, de lângă Arad. Mi-a plăcut parcul industrial de acolo, după ce am intrat pe poartă și în clădirea unde era programată întâlnirea, am avut parcă un deja-vu, dar nu cu locuri din România, ci din Germania. Am căutat în jur un reper care să-mi confirme că încă mă aflu în România și nu am găsit nimic, de la mobilier, utilaje, până la ținuta muncitorilor. Până și toaleta sclipea lună și, incredibil, exista săpun! Îmi privesc interlocutorii, e adevărat că unul e portughez, dar parcă și cei doi români au aceeași față destinsă, preocupată, dar nu încrâncenată sau posacă, așa cum sunt obișnuit să văd în Craiova. Deci, dacă România e și la Curtici, și la Craiova, înseamnă că diferența o fac detaliile, ori administrația locală e un „detaliu“.
Din ’90 încoace, orașul meu a avut parte doar de conducători lipsiți de orice viziune și, mai ales, total neîncrezători în cursul firesc al unui oraș dintr-o țară care urma să devină parte în proiectul unei Europe unite. Încurajați de semnalele confuze venite de la administrația centrală care încă oscila între „valorile întinate ale socialismului“ și calea „perestroikăi“, edilii au încremenit orașul. Mi-aduc aminte cum în primii ani ai deceniului nouă, mergând prin țară, alimentam cu benzină deja în stații private, în care totul contrasta deja cu învechitele stații Peco, singurele existente în Dolj. Doar la noi personalul sictirit parcă îți făcea o favoare introducând în rezervor ștuțul prin care curgea râvnitul până mai ieri lichid. Când peste tot în țară apăreau formele comerțului modern și civilizat de tip hiper sau super market, Craiova era năpădită de modelul oriental de a face comerț, de tip dugheană sau târg. Fast-food-uri internaționale se răspândeau în marile orașe ale țării, la noi proliferau dozatoarele de sucuri din chimicale, mașinile de înghețată stradale sau șaormeriile în barăci de tablă. Tot atunci a luat naștere și legenda locului privind intenția stabilirii la Craiova a unui brand faimos de băuturi răcoritoare, refuzat după unii din motive de neșpagă, iar după alții, din neînțelegerea edililor privind importanța unei astfel de investiții, convinși că tot Cico sau apa colorată numită suc de’un leu sunt mai sănătoase.
A început sarabanda înfrățirii Craiovei cu orașe de pe tot mapamondul, bun pretext de organizat excursii pe bani publici pentru funcționari, primari, consilieri, prieteni sau rudele mai devreme numiților. Nu sunt adversarul vizitelor de documentare, ba din contră, mi se pare semn de inteligență, cunoscându-ți limitele, să încerci să înveți de la alții care au mai multă experiență, dar una este să pleci la Paris, Beijing sau Las Vegas ca să afli cum se face acolo curățenie, cum se asigură utilitățile, prin ce metode sunt atrași investitori și alta e să caști în astfel de întâlniri plictisitoare, cu gândul de s-ar termina cât mai repede pentru a avea timp să faci ceva târguieli sau să te pozezi cu turnul Eiffel ca să moară vecinii de invidie.
Preaplini de ei și sieși suficienți, neînțelegând că a vrea nu înseamnă încă a putea, că habarnismul, improvizația și voluntarismul nu țin loc de profesionalism sau experiență, responsabilii cu soarta orașului au învățat, în schimb, repede că poleiala e mai sclipitoare decât conținutul, optând în consecință nu pentru promovarea orașului în fața potențialilor investitori, ci a propriei persoane în ochii locuitorilor tocmai pentru a se conserva dacă se poate veșnic, de ce nu, la conducere.
De-abia după ce am terminat articolul de astăzi și pe cel precedent, îmi dau seama că un titlu mai nimerit ar fi fost „Hoție și Prostie“, dar, din păcate, a plecat deja la publicare.
(Va urma)
