17.8 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiPrimarul comunist, cel cabotin și 007 (III)

Primarul comunist, cel cabotin și 007 (III)

Moto: „A stăpâni lumea. Același vis vechi.
Azilurile sunt pline de oameni care
se cred Napoleon. Sau Dumnezeu“
James Bond – Agentul 007, „Dr. No“ – 1962

Politicienii români se împart în două categorii, cei care sunt ceea ce sunt dinainte de a intra în politică și cei care sunt ceea ce sunt după ce au intrat în politică. Dacă primii ar fi majoritari, deținători ai unor cariere profesionale solide, cu calități și abilități dovedite de management, am putea spera să fim cetățeni într-o țară inundată de lapte și miere. Trăim însă în România și avem parte de prea multe personaje pentru care politica este singurul ecosistem în care pot exista. Așa cum nu s-a descoperit peștele trăitor pe uscat, așa și cei extrași din apa politicii ar ajunge niște iluștri necunoscuți. Din nefericire, de peste 20 de ani, România a cunoscut prea multe cariere de „succes“ ale unora cărora trecutul nu le recomandă competența, dar care au parvenit în funcții importante. Populismul deșănțat, patriotismul sau naționalismul de operetă, vitejia de mucava țin loc de pricepere și au făcut posibilă apariția unor personaje pe care le-am putea trata lesne cu îngăduință sau umor, dacă nu s-ar crede la un moment dat Napoleon. Sau Dumnezeu.
Locul unde emoția e mai tare decât rațiunea, acolo unde se confundă „a vrea“ cu „a putea“, unde contează nu ce spui, ci cum spui este terenul fertil pe care poate crește o carieră politică găunoasă. Se începe în forță cu „Sus Patria, Jos Mafia!“, un slogan cuprinzător care te scutește să mai dai amănuntele cum se și poate face asta. Dacă vezi că electoratul tinde să ațipească și visează la soluții de trai tihnit și bunăstare, îi trezești vigilența că „ungurii“ îi fură locurile de muncă și Ardealul. Când electoratul e confuz, devii agentul secret care nu se luptă cu fitecine, ci folosește arma mortală a datului din gură împotriva Hidrei berceaniste și băsiste pe principiul „eu sunt mic, tu fă-mă mare“. Nu contează că nu ești băgat(ă) în seamă, important e ca spectatorul să confunde agitația cu curajul, la fel ca în filmele cu bătaie unde actorul principal riscă cel mult să fie împușcat cu bulion. După câteva reprize de „dă-i și luptă“ și „ia-l de pe mine că-l omor“, constați că partidul inițial deși cât România de mare nu te mai încape, așa că urmezi firesc tendința modei de sezon în care se poartă roșul social-democrat.
Un singur obstacol îți stă în față, chiar el, Goliatul primarilor. Pentru ca înfruntarea să aibă sorți de izbândă, apelezi la armele sale, trebuie să nu fii modest(ă) deloc, promiți că rezolvi absolut toate problemele orașului, încât de pe acum să-l trimiți pe viitorul primar direct în șomaj. Dă Primarul primarilor concert, tu organizezi spectacol cu bătăuși ca să arăți că ești mai bărbat(ă). În doctorate nu te bați, chit că al lui e la Chișinău, iar tu îl consideri pe Cioran personaj literar, dar, vorba ’ceea, ni se întâmplă tuturor. Diferența o va face viclenia, știind că publicul simpatizează cu cel amenințat, e ușor să te autovictimizezi lansând povești vânătorești cu o casetă despre care nici presupusul șantajist nu are habar. Goliat e neglijent, prea sigur de victorie și nu știe că se pune cu 007, încât clipa de neatenție cât campania electorală îi este fatală.
Biruința trebuie înscrisă în piatră pentru posteritate. Așa că primul lucru pe care îl face învingătoarea e să schimbe plăcile de marmură înscrise cu numele mai mult sau mai puțin glorioase ale predecesorilor, pe care, culmea coincidenței, numele său nu încape decât solitar în prima poziție pe o nouă placă, plasată strategic pe peretele gol din stânga, ca subliminal omagiu al ultimei orientări politice. Armatei învingătorilor, adică consilierilor locali majoritari, dar și învinșilor, opoziției, trebuie să le intre bine în cap cine este noul stăpân. Pentru asta la tribună se aduce un fotoliu mai înalt și mai confortabil decât celelalte, iar locul central rezervat până acum președintelui de ședință așa cum ar fi normal, fiind sala consiliului local și nu sala tronului, revine acum Primarului. Este antologică scena în care un consilier local cu vechime, așezat din obișnuință pe fotoliul central ocupat până atunci de președintele de ședință, este de-a dreptul nedumerit când sfătuitorul de imagine al noului Primar aproape îl înghiontește să elibereze locul. După ce prioritățile, placa și fotoliul au fost rezolvate, un bun conducător își alege precum Harap-Alb locotenenții cu care va înfrunta problemele sâcâitoare și plictisitoare ale orașului: pe Gerilă (aka Degeratu) îl pune responsabil cu combaterea frigului prin termoficare, pe Setilă – responsabil cu apa și pe Flămânzilă – la piețe. Se petrece și o mică dezertare a Specialistului adus cu surle și trâmbițe să ne izbăvească de frigul cel rău, dar care, dezamăgitor, se dă bătut după doar câteva săptămâni, alegând să se întoarcă în Vietnamul pe care ni-l pregătise de model.
Tu, cititorule, mă poți bănui că sunt portocaliu ofticat sau cârcotaș pentru că administrația poate face casă bună cu trufia de a-ți vedea numele pe o placă de marmură sau că centura neagră poate ține loc de profesionalism, iar eu, onest, nu pot decât să-ți dau dreptate. Au trecut doar câteva luni de când al șaptelea primar al Craiovei de la Revoluție încoace (de aici și numărul 007) este în funcție, iar ca unul care își dorește să trăiască câte zile va mai avea în Craiova, sper ca semnele de mai sus să nu prevestească zile grele pentru oraș. Îmi țin pumnii să mă înșel, să fiu de rea-credință, dar sigur nu m-ar deranja ca realitatea să mă oblige peste patru ani să îl parafrazez pe Eugen Barbu cu al său „M-ai învins, Rodioane!“, mărturisind „M-ai învins, LOV!“.
P.S. Toate faptele care au inspirat cele trei părți ale articolului, partida de tenis, cine are cea mai frumoasă voce din țară, placa de marmură sau eliberează scaunul nu sunt nici inventate, nici măcar auzite de la alții, ci se bazează pe întâmplări reale și trăite.
SFÂRȘIT

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS