USL şi protestele de stradă. Altă perspectivă

Merită revăzută azi, cu alţi ochi, declaraţia lui Adrian Năstase din 22 noiembrie 2011, imediat după ce USL a decis declanşarea procedurilor de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu. Fostul premier explicase atunci logica acestui demers fără şanse în parlament: „Este o operaţiune mult mai complexă, etapizată, care înseamnă și includerea societăţii civile şi a populaţiei“. Am scris acum două luni că miza acţiunii de suspendare, spre deosebire de cea din 2007, se va juca în stradă, nu în parlament, şi că USL va plonja direct în braţele populaţiei.
Astăzi, USL procedează întocmai: lansează petiţii on-line şi anunţă că va strânge semnături pentru suspendarea lui Traian Băsescu, chemând în paralel oamenii să iasă în stradă. Liberalii au pregătit pentru joi, 19 ianuarie, un protest în Capitală. Numai că, surpriză: anunţul începuse să circule pe net sub formă de teasing din 10 ianuarie.
Asta era cu două zile înaintea ieşirii celor 4.500 de oameni în stradă la Târgu Mureş în semn de solidaritate faţă de Raed Arafat. Mesajul răspândit via www.romanialiberala.ro suna aşa la momentul când a fost expediat prin e-mail-uri: „Eşti român liberal? Şi noi. Atenţie! Avem treabă împreună… Mai sunt 8 zile…“ Aceasta este una dintre probele indubitabile că opoziţia se pregătea de scandal înainte de gafele lui Traian Băsescu, comise ulterior.
Cu alte cuvinte, avem cel puţin două indicii importante că USL elaborase minuţios în laboratoarele celor două partide mişcări de stradă în ianuarie fără să prevadă că însuşi marele lor duşman, Traian Băsescu, va turna la fix gaz pe focul social pe care se tot căzneau să-l aprindă. Este ceea ce vedem astăzi aplicarea „operaţiunii complexe, etapizate, care înseamnă și includerea societăţii civile şi a populaţiei?“. Probabil că da. Lipsea un detonator, iar Traian Băsescu a aprins fitilul, declanşând neinspiratul război cu medicul Raed Arafat pe tema noii legi a sănătăţii. Acest episod, care a generat solidarizări spontane cu Arafat, a încurajat opoziţia să treacă mai repede la acţiune.
Ştim astăzi de la liderul PSD, Victor Ponta, că ideea protestului din Capitală este a liberalilor, mai precis a liderului PNL Iaşi, Relu Fenechiu. Ponta pare să se delimiteze formal de proteste tocmai pentru a nu le ştirbi legitimitatea: „A existat propunerea domnului Fenechiu (…). Eu am considerat că noi trebuie să îi lăsăm pe oameni să îşi spună punctul de vedere şi am face mult mai bine să ne gândim şi să îi ascultăm pe ei. (…) Dacă oamenii vor dori să ieşim şi noi pe stradă, o vom face, dar nu aş vrea să ne grăbim în aceste lucruri“, a spus liderul PSD, citat de postul B1 TV.
Mobilizarea tinerilor liberali pe reţelele de socializare, în special pe Facebook, face parte din scenariul lui Fenechiu. Ţinta lor iniţială pare să fi fost mitingul programat pe 19 ianuarie, însă, cum lucrurile s-au precipitat din cauza ieşirii lui Traian Băsescu, s-au adaptat din mers. A nu se înţelege că resping baza reală de nemulţumire. Am scris despre ea în textul „De ce a fost învins Traian Băsescu“. Am remarcat încă de vineri, 13 ianuarie, că profilul protestatarului este extrem de eterogen, dar în mod evident parazitat politic. Această impresie a devenit tot mai puternică în cursul zilei de duminică, atunci când protestele au degenerat în violenţe şi nu ne-am lămurit nici astăzi cine şi de ce i-a adus pe ultraşii care aruncau cu bolovani, de ce jandarmii păreau duminică, 15 ianuarie, depăşiţi de situaţie, în schimb au căzut în extrema cealaltă luni, 16 ianuarie. Am pus atunci în discuţie profilul protestatarului şi rezultă că din mişcările astea, cernute prin sita raţiunii, nu rămâne mare lucru.
Evident că există un număr semnificativ mai mare de nemulţumiţi faţă de anii trecuţi, că printre oamenii ieşiţi în stradă vedem cu ochiul liber revoltaţii neafiliaţi. Dar numărul lor pare totuşi foarte mic, nesemnificativ chiar. Numeroase relatări din teritoriu despre protestele organizate în alte oraşe din ţară raportează câteva zeci, maximum câteva sute de oameni. Printre ei, presa locală identifică pe post de agitatori liderii opoziţiei, liberali sau pesedişti, camuflaţi în oameni obişnuiţi. În restul oraşelor din ţară, imaginea de răscoală populară este alimentată masiv de opoziţie. Este dreptul ei să facă asta, însă ce-mi displace profund la aceste proteste este tentativa ridicolă a celor de la PSD şi PNL de a înşela aparenţele, de a defila drept „simpli cetăţeni“ în război cu „dictatura“. Ca un detaliu semnificativ, la protestele din Capitală apare un personaj nelipsit: Rareş Mănescu, trezorierul PNL şi omul de încredere al lui Crin Antonescu. La fel de prezente în peisajul revoluţionar sunt filialele PSD şi PNL Ilfov.
Există, fără îndoială, destui nemulţumiţi printre protestatari. Sunt cei grav afectaţi de măsurile anticriză (tăieri de salarii, concedieri) sau de pierderea unor privilegii, cum e cazul revoluţionarilor nevoiţi să muncească după 20 de ani de huzur pe banii statului. Dar mulţi dintre aceştia s-au săturat atât de Băsescu şi Boc, cât şi de figurile jalnice ale opoziţiei. Din acest motiv, în a treia zi de proteste, în Bucureşti şi Cluj au răsunat lozinci împotriva establishmentului politic, de la stânga la dreapta, şi împotriva posturilor TV aferente: „PSD – USL aceeaşi minciună e“ sau „Plecaţi, cu toţii sunteţi hoţi!“ sau „Noi suntem poporul, nu televizorul“. Amintiţi-vă cum Dan Diaconescu, caricatura antisistem, a fost alungat vineri, 13 ianuarie, din Piaţa Universităţii.
Având toate aceste date pe masă plus ceva informaţii suplimentare, ne putem întreba ce vrea, de fapt, opoziţia. Răspunsul e simplu şi cunoscut: să declanşeze „revoluţia“, să răstoarne „dictatura“, să pună presiune pe guvern, în speranţa că vor reuşi să obţină demisii, remanieri etc., căţăraţi pe creasta „valului popular“, pe care au avut grijă să-l agite ceva mai sofisticat decât în anii trecuţi. Pe scurt, să repurteze victorii preţioase în război cu puterea într-un an electoral în care taberele politice sunt gata să folosească toată muniţia din dotare.
Opoziţia a calculat, pesemne, că n-are cum să iasă prost din asta: imaginile cu oameni în stradă, confruntări cu jandarmi, gaze lacrimogene, capete sparte, arestări etc. şubrezesc orice guvern. Însă, ceva mă face să cred că protestele din aceste zile, mitingul de joi, 19 ianuarie, sunt doar o repetiţie generală. Din câte aud, USL va investi mai multă energie pe 24 ianuarie, de Ziua Unirii, zi cu o simbolistică aparte, pe care opoziţia va încerca să o speculeze la maximum. În aceste momente de emoţie (Ziua Unirii), resentimentele populare sunt mai uşor de manipulat. Oamenii înşişi par mai dispuşi să-şi exprime nemulţumirile, cum am văzut că s-a întâmplat în anii trecuţi.
Însă, acest joc perpetuu de-a revoluţia comportă riscurile lui, oricât s-ar sofistica şi rafina în timp. USL va elibera o parte din frustrările populaţiei, dar nu prea are cu ce să umple orizontul de aşteptare. Pe de altă parte, acest joc periculos poate fi justificat doar parţial cu argumentul că suntem în an electoral. Gesticulaţia opoziţiei arată deja multă iresponsabilitate. Nu poţi minţi în ultimul hal în Parlamentul European ca Victor Ponta, care prezintă cifre umflate (zeci de mii de oameni pe străzi) într-o tentativă disperată de a internaţionaliza criza socială din România, inflamată, e drept, cu nesperata contribuţie a preşedintelui Traian Băsescu.
Cine plăteşte, în final, costurile economice inevitabile? La ce i-ar folosi cetăţeanului lovit de criză o ţară scufundată în anarhie şi protest continuu după modelul Greciei? Imaginile apocaliptice din Bucureşti vor avea, la o scară mai mică, efectul mineriadelor din anii ‘90 şi vor ţine la uşă puţinii investitori dispuşi să-şi mai cheltuiască banii în România. Din acest punct de vedere, care este contribuţia opoziţiei la depăşirea crizei? De ce crede USL că mai devreme sau mai târziu lumea nu-i va înţelege jocul riscant practicat azi, că nu-l va sancţiona, că nu va deconta, mai spre toamnă, nota de plată a unei distracţii cam prea scumpe pentru o ţară atât de săracă?