Câteva observații la discursul Regelui

Cele opt minute de discurs ținut de Regele Mihai în parlament la împlinirea celor 90 de ani ai săi au condensat atât de multe evenimente încât pare cam dificil să te ocupi de toate. Ficare dintre ele are, totuși, o anumită relevanță. Un eveniment în sine este conținutul discursului, decretat instant la TV un tezaur de înțelepciune. Totuși, găsim acolo cuvinte cam pompoase, idei cam răsuflate, expresii întregi auzite și în altă parte. Rareori l-am zărit pe Rege printre vorbele rostite greu.
A fost un mesaj pe alocuri seducător, dar foarte general, universal valabil. Bun de rostit și acum, și peste zece ani. Nu putea fi, totuși, altfel, într-un astfel de moment simbolic.
Știm însă bine că este exact genul de discurs după care politicienii români se dau în vânt. Le zice bine, dar, în final, nu spune nimic. Vobește despre tot și toate, pe un ton decent și de bun-simț. N-are „adrisant“, pare defazat, rupt de realitate, de actualitate. Nu respiră în ritmul vremii noastre, nu atacă esența problemelor, evită marile teme – corupția și populismul, spre exemplu. Pare orb și surd la apocalipsa economică care zguduie întreaga lume occidentală din temelii.
Aceasta se cheamă inadecvare la lumea din jurul tău aflată într-un proces de transformare profundă.
Ar fi fost bine ca România să-și permită azi regi-filozofi. Nu e timp pentru ei. România are nevoie de regi-luptători/finanțiști/pragmatici cu picioarele adânc înfipte în solul economiei.
În discursul Regelui citim printre rânduri vagi aluzii la Traian Băsescu și la defectele lui, după cum li s-a părut și jurnaliștilor de la AFP. Aceștia spun că denunțarea de către Regele Mihai a „disprețului față de etica și de rolul primordial al instituțiilor statului, precum și personalizarea puterii“ reprezintă critici disimulate la adresa actualului președinte al României, acuzat de adversarii politici de „autoritarism“.
Antibăsescienii s-au răfuit, ca de obicei, cu Traian Băsescu, cu Emil Boc și alți lideri PDL, marii absenți ai momentului regizat de opoziție. N-au văzut altceva decât locurile goale lăsate în parlament de președinte, premier și alți oficiali. De data asta, președintele Băsescu le-a oferit muniție gratis.
Ce-i costa efortul prezenței sau măcar un gând bun? De unde atâta meschinărie și lipsă de civilitate? Cu tot efortul lor caraghios de a boicota evenimentul liberalilor, sabotorii momentului regal au obținut efectul contrar: au fost mai prezenți decât și-ar fi dorit și au ieșit mai prost decât și-au propus inamicii lor.  
Altora le-a sărit în ochi lipsa de smerenie a Patriarhului Daniel, care l-a înfruntat pe „unsul lui Dumnezeu pe pământ“ lipsind fără prea multe explicații de la ceea ce suspect de numeroși monarhiști recenți numesc „marea întâlnire cu istoria“.
S-a remarcat mâna întinsă șiret fostului suveran de Ion Iliescu. Mereu pe fază, când a realizat că este refuzat ostentativ, Iliescu a lunecat ca un țipar prin spatele fostului suveran. A evitat abil o scenă penibilă, dar a ratat la mustață poza vieții sale: o strângere de mână tovărășească, în fața națiunii, cu cel pe care l-a fugărit la propriu din țară la începutul anilor ’90.
Imposibil să treci peste ridicolul moment Zgonea, care i-a dat și i-a luat decorația Regelui din mâini, s-a pozat cu ea exact ca la Zoo, a călcat în picioare toate regulile elementare cu grația tipică foștilor lăcătuși mecanici. Dificil de ignorat morga senilă a unor invitați castrați de orice valori etice, dar fericiți să întâlnească „un reper moral“. Printre ei, senatorul PSD Cătălin Voicu, trimis în judecată pentru corupție.
Puse la un loc, evenimentele desenează un tablou mai degrabă trist decât solemn și istoric. Să-ți sărbătorești așa 90 de ani, să te întorci în parlamentul țării tale într-o atmosferă tragi-comică după ce-ai părăsit puterea acum 64 de ani în condiții dramatice, iată un destin nefericit până la capăt.
Personal, alta mi s-a părut esența zilei de marţi. Am văzut, la discursul Regelui, armate de inși care visează mai departe cu ochii injectați de ură la alt model de conducător, mai convenabil. Vor, de pildă, un Patriarh plutitor în sfere înalte, desprins de lumea reală. Vor conducători autiști, ocupați cu filozofia democrației și morala publică, cu generalități sofisticate, dar fără putere efectivă. În opinia lor, statuile vorbitoare sunt bune câtă vreme rămân pe soclu și nu se amestecă în treburile lumești. Altfel devin dictatori.
Vor efigii vorbitoare care să infiereze „egoismul primitiv“, la fel cum se luptă Iliescu în trecut cu „capitalismul de cumetrie“, dar toți își vedeau până la urmă de treabă. Vor actorași pricepuți, nu conducători hotărâți. Vor să menință, pe scurt, aparetele unui stat funcțional având în vârf o fantoșă simpatică și bună la predici.
Am văzut politicieni pătrunși de ideea că România are nevoie de un parlament puternic și de un șef de stat pus în vitrina țării, aplaudat vârtos din an în Paști. Știți deja cine lucrează din spatele acestor politicieni. Astăzi au atacat încă un simbol bun de parazitat. L-au confiscat pe Rege.
Pe Dan Voiculescu, unul dintre cei care pariază în taină pe un nou vehicul electoral construit în jurul coroanei, l-a văzut cineva? Voiculescu a investit enorm, cel puțin mediatic, în operațiunea de resuscitare a Casei Regale. Când cei mai înfocați monarhiști ai României se numesc astăzi Voiculescu, Iliescu și Zgonea, ceva nu e în regulă. Când un fost turnător, un fost secretar de partid și un fost lăcătuș mecanic ajung să defileze cu blazonul monarhiei prin parlament înseamnă că pagini întregi din istorie vor trebui rescrise rapid. Poate aflăm explicații din arhive sau din istoria recentă a împăcărilor reciproc avantajoase dintre Casa Regală și Guvernarea Năstase.
Pe 25 octombrie, parlamentarii prezenți la discursul Regelui Mihai și-au prezentat propriul lor model de șef de stat: ceva foarte demn, dar complet inofensiv.