Numele Americii

Rostite de soți, rude, copii care abia dacă și-au cunoscut mama sau tatăl morți acum zece ani, numele celor aproape 3.000 de victime ale atacurilor teroriste din 9/11 sunt, astăzi, tot atâtea nume ale Americii. Sunt astfel pentru că America a arătat, din nou, comemorând cea mai cumplită tragedie din istoria sa recentă, că știe să-și cinstească morții, oameni obișnuiți sau eroi cu poveștile lor impresionante. Sunt astfel, pentru că forța acestei națiuni stă, între altele, și în miraculosul dar al unor no names de a naște, oricând, eroi. Sunt numele Americii, cele care au unit în aceste zile o națiune întreagă într-un efort cu totul special al neuitării: onorând trecutul cum se cuvine, dar cu ochii pe ziua de mâine. De câteva zile, ziarele și televiziunile americane se întrec în a descoperi noi povești senzaționale despre salvări miraculoase, sacrificii personale emoționante, despre destine tragice și momentele de groază din 9/11. Unii țin să tragă concluzii pesimiste despre înrăutățirea imaginii Americii în lume în aceşti zece ani postatacuri, despre războaiele costisitoare sau eșecul din Afganistan, despre pierderea libertăților civile, despre americanii de rând deveniți mai circumspecți cu cei din jur și mai neîncrezători în țara lor. Alții caută o perspectivă optimistă asupra șanselor Americii de a-și recupera simbolurile sfărâmate, de a renaște, și constată că, între timp, s-a întâmplat totuși ceva notabil: Osama bin Laden e mort, Justice has been done.
Avem, deci, ce spune. Dar nu mai e nimic de spus când vezi soții sau părinți evocând, în fața întregii lumi, nume fără însemnătate pentru alții, dar care pentru ei erau însăși lumea, totul. Nu mai e nimic de adăugat când o mare de „no names“ le amintește altor „no names“ că au avut și ei copii, părinți, iubiți, nepoți. Ascultați-le numele lor, e tot ce a mai rămas! De piatră să fii și nu-ți poţi stăpâni lacrima atunci când, fără emfază sau dramatizări inutile, vezi cum urmașii morților le pronunță numele apăsat, cum dragostea lor reușește să-i învie o secundă. Cum poți asculta nepăsător un adolescent care-i transmite tatălui său că-l iubește, că-l așteaptă, că-i este dor? Ce-i poți spune soției care și-a lăsat bărbatul în urmă în clădirea WTC pentru a salva zeci de vieți?
Ce ar mai fi de de spus când vezi toți acei oameni aplecați asupra memorialului din New York, încercând să culeagă niște nume cu hârtie și creion ca și cum ar extrage aur din piatră. Cineva spunea la CNN că peste jumătate dintre morții de la WTC n-au mai lăsat nici o urmă care să poată fi îngropată după obicei. Așa că tot ce mai poate fi recuperat de acolo este numele lor.  
Așezând o foaie albă peste numele gravat în zid, americanii desenau cu creionul până când numele celui dispărut se imprima pe hârtie. Așa puteau lua acasă bucata pierdută din numele sufletului îngropat la WTC.
Mergeți la Memorialul dedicat soldaților americani căzuți în Vietnam, la muzeul Holocaustului, vizitați simbolurile sacre ale Americii din Washington DC, de la Abraham Lincoln sau Martin Luther King Memorial și veți înțelege respectul, decența și importanța cu care americanii de rând își tratează trecutul, morții, eroii. Veți înțelege mai bine devotamentul față de steag, imn și soldații plecați peste ocean. Marile națiuni își poartă, mereu, cimitirul aproape.
Pentru un european mai cinic, cu atât mai mult pentru un est-european ros mereu de suspiciuni mărunte, tot ce a văzut în aceste zile poate să pară cam bizar și teatral. Am putut constata, în săptămâna petrecută la Washington, cum creșterea nivelului de alertă teroristă cu două zile înainte de comemorare n-a avut mare impact emoțional. „Nu putem trăi tot restul vieții întrebându-ne dacă vom muri“, asta gândește americanul de rând.
Energia creatoare a Americii încă nu s-a stins, spre necazul celor care așteaptă cu sufletul la gură falimentul Statelor Unite. Au refăcut aripa distrusă a Pentagonului într-un an, noul WTC se înalță rapid. Dar lucrurile nu arată, în general, tocmai roz. Economia se zbate încă în criză, șomajul băltește la 9,1%, iar perspectivele sunt proaste. Dar despre toate astea, de luni încolo, când Obama se va întoarce la Jobs Act Plan, iar republicanii și Tea Party – la alegerea prezidențiabilului pentru 2012.
Duminică a fost ziua numelor Americii. Numele lor gravate în piatră, deasupra unor ape care curg, se revarsă în locul unde se înălțau odinioară Twin Towers, vor aminti mereu de marea cădere în gol a unei națiuni. Întâmplător, pe soclul statuii celui care a avut un vis, am găsit câteva cuvinte care definesc cel mai bine aceste zile cu amintiri amare: Out of the mountain of despair, a stone of hope.
• Dan Tapalagă – 9 septembrie 2011, Columbia, South Carolina