Opinia publică, majoritatea parlamentară şi Che Gargara

Într-adevăr, în 35 de ani de meserie, nu am văzut niciodată un guvern şi un preşedinte respinşi de 90% din public. Ultima cercetare politică de care îmi aduc aminte în timpul lui Ceauşescu (prin 1985, parcă) dădea sprijinul pentru guvernul de atunci la vreo 35%.
Cifrele publicate de IMAS la sfârşitul săptămânii trecute arată foarte limpede că sub 10% din publicul cu drept de vot din România mai este de acord cu ce fac primul-ministru şi preşedintele. Este drept că aceste cifre ascund multe capcane. Una este opinia medie a 18 milioane de oameni cu drept de vot, cu totul alta este opinia celor care merg constant la vot (denumiţi votanţi), respectiv 10 milioane, şi complet alta este opinia fiecărui bazin electoral – câte 3 milioane la PSD şi PDL, 1,5 milioane la PNL etc. După colectarea datelor de sondaj, fiecare unitate de cercetare de partid îşi face propriile calcule şi scrie recomandări către  conducerea politică. Dacă au unităţi de cercetare, dacă ştiu ce să facă şi dacă liderii politici ţin seama de recomandări… O succesiune de „dacă“, însă cu probabilitate din ce în ce mai mică.
Am mai explicat de ce Traian Băsescu şi locotenentul său, Emil Boc, ca şi PDL ca partid de guvernare au pierdut atât de brusc sprijinul public. Pentru că în seara zilei de 6 mai, când preşedintele Băsescu a anunţat tăierea pensiilor de stat cu 15% şi tăierea salariilor publice cu 25%, oamenii au interpretat aceste măsuri ca fiind nişte căi imorale de a se ieşi din criză pe spinarea celor mulţi şi fără apărare. Nu pensionarii şi salariaţii de stat sunt vinovaţi de ineficienţa serviciilor publice, de corupţia din politică şi administraţie, de deficitele uriaşe şi de umilirea continuă a României. Am explicat, de asemenea – tot în paginile GdS – că declaraţia din seara de 6 mai 2010 determină creşterea enormă a ostilităţii publicului faţă de politicieni şi a ostilităţii salariaţilor de stat faţă de guvern. Ambele îngreunează mult munca guvernanţilor, escaladând agresiunea reciprocă: guvernanţii trec la măsuri din ce în ce mai dure şi mai bruşte, iar salariaţii, la proceduri foarte subtile de blocare a deciziilor politice. Nu manifestările de stradă trebuie să ne îngrijoreze – deşi acestea sunt mediatizate. Ci procedurile subtile prin care ordinele guvernamentale nu sunt puse în practică – se vedea foarte clar la Finanţe, Economie, Interne, Armată, Externe – şi subţierea fluxului de informaţii corecte către vârfurile politice ale administraţiei publice. Guvernul are date din ce în ce mai puţine şi mai eronate despre ceea ce se întâmplă, de fapt, în administraţie şi în societatea civilă,  pentru că administraţia nu vede de ce le-ar furniza unui guvern ostil. Aşa se întâmplă că brusc apar arierate de miliarde care ieri nu existau la Finanţe, situaţii de criză în companiile din Economie, revolte făţişe sau mascate în Interne şi Armată etc.
Există soluţii la toate aceste probleme. Dar ele nu sunt unde le caută guvernul şi nici măcar acolo unde le caută preşedintele.
În parlament însă, situaţia este cea care a rezultat din alegerile de acum doi ani, plus modificările ulterioare – destul de mici. Publicul poate să fie 90% împotriva guvernului, dar acesta are încă o majoritate fragilă în parlament.  Faptul că PDL şi aliaţii săi au majoritate în parlament le permite să treacă legile proprii sau să blocheze legile opoziţiei. Nu există nici o legătură între ce se întâmplă în public, ce se întâmplă în stradă şi ce se întâmplă în parlament. Cele trei realităţi sunt produsele unor procese diferite. Publicul înţelege criza, înţelege măsurile de austeritate, dar vrea ca distribuţia poverii să fie echitabilă între toţi. Publicul identifică drept vinovaţi de starea actuală guvernul, preşedintele şi partidele politice. Toate la un loc. Nici măcar PRM – de obicei răsfăţatul unei părţi a publicului când nu merge treaba – nu mai este scutit de oprobriu. Apare fenomenul bine cunoscut al pungilor în care se varsă partizanii partidelor aflate la guvernare – fenomen care însă nu garantează că un partid sau altul îşi va recupera automat votanţii la următoarele alegeri.
Cele de mai sus arată limpede ce balamuc este în capul acelui politician care face următorul raţionament: publicul e nemulţumit, să punem moţiune de cenzură şi să scoatem lumea în stradă. Guvernul nu mai este legitim. Să venim noi la guvernare.
Acest raţionament este produsul coabitării dintre un popă a-gricol şi ginerele său – un fel de Che Gargara în şpilhozen. Guvernul este legitim pentru că este numit legal şi are majoritate în parlament. Dacă dai jos guvernul Boc, pui din nou toate cărţile în mâna preşedintelui, care nu este obligat de nimeni să te numească pe tine la butoane. Iar dacă te numeşte – ce vei face cu o minoritate în parlament, administraţie ostilă, fără bani şi cu publicul împotriva ta?  Vei micşora TVA-ul şi vei mări pensiile? Nici măcar acei 7% care mai cred în guvernul actual nu cred aşa ceva.
Când politicienii îşi pierd capul, ţara îşi pierde direcţia.