Duduie tiparniţa, crapă economia

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

 Pieţele financiare internaţionale au fost intrigate la începutul acestei luni de declaraţia preşedintelui Rezervei Federale Americane din Saint Louis, James Bullard, potrivit căreia economia SUA este ameninţată de o recesiune deflaţionistă prelungită de tipul celei din Japonia. Viziunea lui Bullard contrazice estimările din ultimul an ale oficialilor americani şi ale unor reprezentanţi ai pieţei, conform cărora economia americană s-ar fi reînscris pe drumul revenirii economice.
Creşterea PIB-ului sub aşteptări, şomajul devenit structural şi cererea în contracţie par a infirma prognozele optimiste. Perspectiva deflaţiei se reprofilează, iar faptul că aceasta este readusă în discuţie de către un reprezentant la Fed reconfigurează tabloul lumii financiare în nuanţe mult mai sumbre.
Excesele ultimilor ani trebuie să fi fost mult prea mari pentru a fi corectate doar de un picaj de un an şi ceva al pieţelor bursiere, de câteva falimente bancare şi de o contracţie economică nu foarte abruptă. În economia mondială sunt multe anomalii de îndepărtat până la a ne gândi la o relansare. Deflaţia este, aşadar, o sperietoare cât se poate de reală. Pe de altă parte, poate că ar trebui să spunem că - dincolo de a fi un pericol - este mai degrabă o necesitate dureroasă prin care să corectăm exagerările din „boom“.
În aceste condiţii, nu putem să nu punem sub semnul întrebării soluţia pe care Bullard o lasă să se întrezărească drept măsură de contracarare a presiunilor deflaţioniste: şi anume politica de „quantitative easing“ sau - mai pe înţelesul tuturor - tipărirea nesustenabilă de monedă. După ce, de la declanşarea crizei, Fed a cumpărat bonduri emise de Trezoreria SUA şi active toxice în valoare de 1.400 de miliarde USD, acum se sugerează că astfel de proiecte de injectare de inflaţie ar trebui să continue.
Dacă însă socotim deflaţia ca pe o corecţie a excesului de credit din perioada anterioară, iar deflaţia activelor ca pe un fenomen de reîntoarcere a acestora pe paliere sustenabile, nu putem să nu spunem că întreaga politică de „quantitative easing“ a Fed este neeconomică. În plus, sunt numeroşi analişti peste Ocean care se întreabă de unde atâta aroganţă la reprezentanţii Rezervei Federale Americane de a crede că pot decide doar la nivelul unui board restrâns ce este bine şi ce nu pentru o economie care implică 250 de milioane de oameni în SUA şi alte câteva miliarde pe o planetă unde dolarul este monedă de rezervă. Asta, cu atât mai mult cu cât instituţia în cauză a eşuat în preîntâmpinarea crizei, ca să nu pomenim că gurile rele spun că a provocat-o.
Până la urmă, rolul unei bănci centrale este acela de a supraveghea activitatea de creditare astfel încât să o ferească de excese - lucru pe care Fed l-a ratat - şi acela de a menţine relativ constantă masa monetară pentru a împiedica faptul ca o inflamare artificială a acesteia să creeze distorsiuni majore în economie. După ce în ultimii 20 de ani Fed a abdicat de la aceste obiective, lăsând ca în sistemul financiar american să se acumuleze o mizerie uluitoare, acum, aceeaşi instituţie hibridă vine să spună că soluţia este în tiparniţă.
Dincolo de dimensiunea (ne)economică a politicii de „quantitative easing“, mai este şi cea morală. Până la urmă, cu ce drept inflamezi masa monetară şi ţii dobânzile la zero, pedepsindu-i astfel pe cei care au economisit şi nu s-au destrăbălat în perioada dezmăţului financiar? Când Milton Friedman spunea că inflaţia este o formă de taxare ascunsă, era cu siguranţă ponderat, întrucât aceasta este de fapt o formă de furt.Acum, acei oameni ar trebui să se bucure de „beneficiile“ deflaţiei şi de aprecierea valorii banilor lor. Ar trebui, ca răsplată a unei politici prudente, să poată cumpăra produse mai ieftine, să poată utiliza servicii la preţuri mai scăzute, să acumuleze acţiuni la cotaţii cu adevărat atractive. Până la urmă, dacă în anii de nebunie a consumismului s-au înfrânat, ei ar trebui recompensaţi (prin deflaţie) acum pentru cumpătarea lor de aici. În definitiv, economia de piaţă ar trebui să îi valideze ca elementul de stabilitate şi raţionalitate financiară de la care să reînceapă orice construcţie după terminarea crizei. A-i pedepsi pe cei care au economisit cu dobânzi real negative şi cu diluarea banilor lor cu alţii veniţi din tiparniţele băncilor centrale este nu numai neeconomic, dar şi profund imoral.
La fel şi în cazul companiilor, cele care au menţinut costurile la niveluri sustenabile, care nu s-au înglodat în datorii - cu alte cuvinte, nu s-au lăsat pradă exceselor din boom - ar trebui recompensate. Prin preluarea unor active şi mijloace de producţie ieftine, prin eliminarea din piaţă a competitorilor care s-au supradimensionat în ciclul de creştere, prin accesul la forţă de muncă pe un model sustenabil. Aceasta ar fi economia de piaţă adevărată, cea despre care se spunea că reprezintă contraponderea de eficienţă la sistemul centralizat socialist. Faptul că acum o înlocuim cu o pseudoeconomie centrată pe crearea din nimic a lichidităţilor de către un sistem financiar putred, iar plusurile de inovaţie, productivitate şi organizare sunt substituite de surplusul aberant al tiparniţelor digitale nu ne va duce la nimic bun. Tiparniţele vor dudui, dar economia tot va crăpa.