(Ediţie din arhivă) Anul 15, nr. 4878. Marți, 27 Iulie 2010
RSS
-
Publicitate
-
Arhiva
Marimea textului: 
« Alte articole din categoria Opinii
Contrapunct romantic
Un brand oltenesc... 3D: dulcele de Dăbuleni!
Opinii - Ion Drăgan(citeste alte articole de acelasi autor »)
Îmi amintesc de verile de pe la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut, de zilele toride, de ploile calde, de bucuria „scăldatului“ în „piscina“ rotundă (fântâna arteziană) din faţa prefecturii de azi, unde ne bălăceam „îmbrăcaţi“ în şpilhozen, mângâiaţi de razele soarelui (pe atunci, deloc ostile) ori de stropii catifelaţi, curaţi şi calzi ai ploilor de vară! Nouă, copiilor, zilele ni se păreau scurte, ca şi ploile! Aveam atâtea şi atâtea de făcut-jucat în zilele de vară! Lucram zi-lumină, ca specialişti - „oamenii“ potriviţi la locul potrivit - într-o activitate foarte inventivă şi serioasă: jocul, jocurile copilăriei! Nu ne inspiram din filme sau din desene animate, sau din jocuri pe calculator, dar ştiam, aveam această înaltă calificare - ştiinţă să ne bucurăm, să fim fericiţi (din te miri ce!) şi fără griji! Grijile, gândurile erau ale părinţilor. Seara, târziu, când ajungeam acasă, primeam răsplata unei zile petrecute pe tăpşanul - câmpul muncii juvenile: câte o scatoalcă pentru că n-am venit să mănânc „mâncare gătită, ca oamenii botezaţi, la masă, nu aşa, din mers, muşcând din coltucul de pâine neagră (Doamne, ce gustoasă era!) şi dintr-o roşie, iar ca desert, două-trei piersici. „De mâine, gata, nu-ţi mai dau să mănânci seara dacă nu vii acasă la prânz“- încerca mama să-mi restructureze „programul de lucru“ prin „implementarea“ unei pauze de masă la prânz. Uneori, când căldura zilei stăruia până târziu, spre miezul nopţii, mergeam împreună cu tata în Piaţa Veche, să cumpărăm lubeniţă, „să ne mai răcorim“. Aici erau adevărate tabere de „beduini“, veniţi în piaţă cu „caravane“ de căruţe pline cu lubeniţe ivite din nisipurile Dăbulenilor, Mârşanilor, Corabiei. Nisipurile fierbintelui sud, puse pe rod de munca trudnică a ţăranilor, ajungeau prin pieţele Craiovei, sub forma unor adevărate dune (uneori, chiar munţi) de lubeniţă. Era greu s-alegi! Tata avea tehnica lui de a încerca dacă sunt coapte lubeniţele. Le asculta „plânsul“ când le dădea 3-4 scatoalce pe coajă. „Vreţi să-i facem şi dop?“, întreba dăbuleanul. Răspunsul era invariabil „da“. Eu testam calitatea produsului, mâncând în doi timpi şi trei mişcări „dopul“. E bună, tată!, venea rapid rezultatul analizei ad-hoc, confirmând alegerea tatălui meu. Acasă, mâncam o felie-două, dar ai mei îmi opreau din oficiu miezul, încă un eşantion, spre temeinică analiză! E dulce, tată, mai dulce ca zahărul!...
Aceste amintiri mi-au venit în minte ieri, în timp ce căutam prin piaţă, printre munţi de lubeniţă, o lubeniţă adevărată, ca să zic aşa. De fapt, ştiam că n-am să găsesc. Din două motive. Unul subiectiv, celălalt obiectiv.
Niciodată, nici o lubeniţă din lume nu va avea parfumul, aroma, dulceaţa lubeniţelor pe care le cumpăra tata sau mama! Părinţii, anii copilăriei, dulcele, adevăratul „dulce de Dăbuleni“ au rămas vii, totuşi, în sufletul meu! Pe de altă parte, niciodată „dulcele de Dăbuleni“ nu va mai fi acelaşi cu cel de acum 40-50 de ani, pentru că în acest răstimp s-a tot umblat la „originile“ lui. Trec în revistă standurile cu legume-fructe, mă rog, „prăvăliile de oltean, fără uşă, fără geam“. Parcă e un sediu ad-hoc al ONU. Varză poloneză, usturoi turcesc, lămâi greceşti, ba chiar şi „flori proaspete, aduse azi-noapte din Olanda“ şi, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, roşii româneşti, lubeniţă „fff dulce“ românească. Unul, mai cu frică de Dumnezeu, şi-a scris pe o jumătate de coală A4, lipită pe o lubeniţă - „promo“, un sibilinic adevăr, pe jumătate... minciună: lubeniţa nu e de la turci. Sigur, fructul nu e de la turci, doar sămânţa fructului... Toate sunt... de unde vrea clientul, în funcţie de gusturi! Piaţa - ilustrare perfectă a sportului naţional: furatul căciulii la români! Preţuri exorbitante la intermediari, calitate modificată a fructului, la producători. Creşterea şi descreşterea (preţului şi a calităţii) lubeniţei de Oltenia, istoria unei culturi-brand se scriu azi inconsistent, pe nisipurile fierbinţi ale sudului, nu cu litere, ci cu cifre. Intermediarii le transformă în cărămizi de bani, iar munca trudnică a producătorului, scrisă cu sudoare pe solul arid, la orice pală de vânt se transformă în muncă-n zadar. Mulţi cultivatori se gândesc să folosească lubeniţele ca hrană pentru animalele din bătătură...
Mă opresc la poalele unui munte de lubeniţe. Frumoase, arătoase exponate! Contrastează cu mâinile celei care alege una, mi-o pune în braţe s-o încerc. Doar din respect pentru acele mâini aspre, arse de soare şi bătătorite de muncă, bat cu degetul în coaja fructului, îi mulţumesc insistentei producătoare - vânzătoare (Ia, maică, pupa-ţi-aş ochii, e de Dăbuleni, nu e cu chimicale de-alea, gustă ici, din felia asta, o am de „monstră“, e dulce ca zahărul!), dar nu cumpăr. Simt miros de medicament! De... chimie farmaceutică! Nu mă bucură faptul, realitatea că această chimie farmaceutică s-a cuibărit prin toate pieţele lumii şi nu doar prin pieţele Craiovei, României. Peste tot în lume dai de marfă contrafăcută. Nu vorbesc doar de piaţa agroalimentară, ci de toate pieţele, unde totul e de vânzare, inclusiv iubirea pentru semeni...
Am să păstrez în suflet, în amintire, brandul oltenesc de trei ori D, „dulcele de Dăbuleni!“, dar şi o realitate tridimensională şi totuşi palpabilă, reală doar în spaţiul sensibil, dar puternic, nepieritor, al amintirii.
Aceste amintiri mi-au venit în minte ieri, în timp ce căutam prin piaţă, printre munţi de lubeniţă, o lubeniţă adevărată, ca să zic aşa. De fapt, ştiam că n-am să găsesc. Din două motive. Unul subiectiv, celălalt obiectiv.
Niciodată, nici o lubeniţă din lume nu va avea parfumul, aroma, dulceaţa lubeniţelor pe care le cumpăra tata sau mama! Părinţii, anii copilăriei, dulcele, adevăratul „dulce de Dăbuleni“ au rămas vii, totuşi, în sufletul meu! Pe de altă parte, niciodată „dulcele de Dăbuleni“ nu va mai fi acelaşi cu cel de acum 40-50 de ani, pentru că în acest răstimp s-a tot umblat la „originile“ lui. Trec în revistă standurile cu legume-fructe, mă rog, „prăvăliile de oltean, fără uşă, fără geam“. Parcă e un sediu ad-hoc al ONU. Varză poloneză, usturoi turcesc, lămâi greceşti, ba chiar şi „flori proaspete, aduse azi-noapte din Olanda“ şi, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, roşii româneşti, lubeniţă „fff dulce“ românească. Unul, mai cu frică de Dumnezeu, şi-a scris pe o jumătate de coală A4, lipită pe o lubeniţă - „promo“, un sibilinic adevăr, pe jumătate... minciună: lubeniţa nu e de la turci. Sigur, fructul nu e de la turci, doar sămânţa fructului... Toate sunt... de unde vrea clientul, în funcţie de gusturi! Piaţa - ilustrare perfectă a sportului naţional: furatul căciulii la români! Preţuri exorbitante la intermediari, calitate modificată a fructului, la producători. Creşterea şi descreşterea (preţului şi a calităţii) lubeniţei de Oltenia, istoria unei culturi-brand se scriu azi inconsistent, pe nisipurile fierbinţi ale sudului, nu cu litere, ci cu cifre. Intermediarii le transformă în cărămizi de bani, iar munca trudnică a producătorului, scrisă cu sudoare pe solul arid, la orice pală de vânt se transformă în muncă-n zadar. Mulţi cultivatori se gândesc să folosească lubeniţele ca hrană pentru animalele din bătătură...
Mă opresc la poalele unui munte de lubeniţe. Frumoase, arătoase exponate! Contrastează cu mâinile celei care alege una, mi-o pune în braţe s-o încerc. Doar din respect pentru acele mâini aspre, arse de soare şi bătătorite de muncă, bat cu degetul în coaja fructului, îi mulţumesc insistentei producătoare - vânzătoare (Ia, maică, pupa-ţi-aş ochii, e de Dăbuleni, nu e cu chimicale de-alea, gustă ici, din felia asta, o am de „monstră“, e dulce ca zahărul!), dar nu cumpăr. Simt miros de medicament! De... chimie farmaceutică! Nu mă bucură faptul, realitatea că această chimie farmaceutică s-a cuibărit prin toate pieţele lumii şi nu doar prin pieţele Craiovei, României. Peste tot în lume dai de marfă contrafăcută. Nu vorbesc doar de piaţa agroalimentară, ci de toate pieţele, unde totul e de vânzare, inclusiv iubirea pentru semeni...
Am să păstrez în suflet, în amintire, brandul oltenesc de trei ori D, „dulcele de Dăbuleni!“, dar şi o realitate tridimensională şi totuşi palpabilă, reală doar în spaţiul sensibil, dar puternic, nepieritor, al amintirii.
Primeste zilnic prin e-mail cele mai importante stiri din Oltenia. Aboneaza-te acum la newsletter! »
Notează articolul.
Nota curentă: 4.9 din 29 voturi
Nota curentă: 4.9 din 29 voturi
Comentarii
Gazeta de Sud nu este responsabilă juridic pentru conținutul textelor de mai jos. Comentariile care conțin amenințări și cele vulgare, xenofobe sau rasiste nu sunt permise.
- de Jac:
Asa numita "lubenita de Dabuleni" este un hinrid jalnic. Apuse sunt vremurile cand noi, romanii, mancam natural, fara chimicale... - de neutrul:UN ARTICOL DE NOTA ZECE DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE !!! DE CE ? Pentru ca, dincolo de mestesugul scrisului, se simte sensibilitatea unui om matur cu sulet de copil ,dar uns cu toate "alifiile" vietii. Iar atunci cand citesti un asemenea articol parca ne regasim fiecare in trairile si amintirile autorului. BRAVO FRATE SI SINCERE FELICITARI !!!
- de eu:si uite o concluzie trasa de o chimicala din ziua de azi,se caca sange,pai din cauaza ca sa umplut lumea de intoxicati ca tine...oricum in copilaria mea cand se manca o lubenita era o placere,paraia precum o fata mare de greu o mai gasesti in teribilism-ul de i-l traieste astazi societatea.....si articolul jos palaria...
- de Radical:N-am mai scris de multicel pe forum, dar nu ma pot abtine cititnd articolul asta. Parca am citit un fragment din Aventurile aproximative ale lui Vlad Musatescu. Mi-a placut foarte mult.
- de orly:Si au am observat ca lubenita de Israel, e mult mai buna calitativ ca lubenita de Dabuleni. Daca credeti ca taranu roman produce natural va inselati amarnic, baga chimicale dupa ureche la greu.
- de pepe:Mai tineti minte lubenitele cu miezul galben? N-am mai vazut din alea, cred ca de la revolutie. Nici nu stiu ce soi erau.
- de Eduard:Felicitari pentru articol in primul rand, si cu parere de rau va anunt faptul ca "lubenita de Dabuleni", "varza de Secui" samd, sunt specii disparute, au fost inlocuite de hibrizi mai productivi si mai aratosi. Azi acele seminte de hibrizi se cumpara pe bani grei, nu se mai pastreaza de la an la an ca o mostenire pretioasa in tigve. Nu trebuie sa ne miram, e un rezultat al economiei de piata.
- de Costin Sandoi:Sincere FELICITARI autorului ! Articolul a mers direct unde trebuia sa mearga...La suflet. Prin maiestria cu care este scris, prin cuvinte cheie si trairi expuse, ne aduce cred, pe fiecare mai aproape de copilarie, totusi, cu o nostalgie "amara" cred eu. O nostalgie a vremurilor mai bune care au fost, care au marcat un popor si care, din pacate, nu vor mai fi. "Dulcele de Dabuleni" s-a transformat din nefericire intr-un produs ca oricare altul al zilelor contemporane. Din 3D se pare ca devine in timp doar 2D - "De Dabuleni". Pacat. Bravo domnule Dragan. O treaba buna. Un punct de vedere sentimental, placut, si totusi atat de dureros...
- de paulgrojdi:Câtă dreptate ! Eu țin minte că mâncam prima data lubenițe la bîlciurile de Sfânta Marie.Atunci se coceau primele! Acum la această data deja se plimbă prin bostane cu plugul.
- de pt 6:o singura data am mancat lubenita cu miez galben... a fost foarte dulce. asta a fost prin anii 90. de atunci nu am mai vazut. au disparut si alea lungi cu coaja verde deschis, fara dungi. de asta nu inteleg ce dracu balmajea "prostanacu" ca inregistreaza marca de dabuleni, pai ce ala e soi romanesc, descoperit de cercetatorii din dabuleni ?
- de 3D?:Soiul Dulce de Dabuleni a fost creat la Statiunea de cercetari a plantelor pe nisipuri din Dabuleni. Era perfect adaptata la nisip, avea nevoie de sapat si irigat (dar nu umezeala in exces) . Se coceau dupa sf. Ilie si se obtineau 40 to/ha. Acum nu mai exista acel soi, iar ce se gaseste pe piata e din samanta de Olanda, Israel sau te miri de unde. Sunt soiuri timpurii, dar au productivitate mica si plantele sunt sensibile asa ca au nevoie de tratamente si stimulente , mai pe scurt "chimicale". Lupta pentru producator este sa le scoata timpuriu pentru a "prinde " pret bun pe piata. Din pacate asta a dus la denaturarea a tot ce era autohton, ca si in legumicultura.
- de pt 6 :esti un mare bouuuuuu
- de bogdan:in primul rand felicit autorul articolului...rar asa articole in presa de astazi. lubenita din zilele noastre? nu mai e ce a fost si pacat ca si lucrurile pe care noi le faceam bine am reusit sa le stricam. stiu ca mancam lubenita de nu ma mai puteam misca...acum dupa o felie ceva ma opreste sa mai consum
- de lubenita furajera:Lubenitele de acum sunt pentru porci, nu pentru oameni!
- de antonio:Pentru disparitia tuturor bunatatilor produse sanatos in gradinile taranilor sunt toti basinosii care dupa :90 nu mai puteau manca nimic autohton ; chiar si K acatul cred ca era mai bun daca era de import si asa usor ,usor producatorii, cati mai sunt cu adevarat s-au pliat pe cerere ! Mari si frumoase . Zilele trecute am gustat cateva fructe din curtea unui taran . Aveau chiar si viermisori si nu aratau ca alea din plastic , dar ca si gust a fost o experienta de neuitat . A , si cand cumpar din piata , ma uit la mainile care imi pun marfa in plasa :)) Se cunosc mainile care lucreaza pamantul cu adevarat ...
- de psycho_the_rapist:O nelamurire am: de ce nu scri, domnule, mai des?
- de to'arashul Matrics:stiam io ca esti "neadaptat"!!! Nu iegzista bre agricultura "de Israel"! E "de Palestina"! Israelul nu face agricultura, e prea ocupat sa se apere de telolistul musulman care arunca rachete cu prastia!
- de Pt. Matrics:Matricse, ce facusi ba, schimbasi banana cu lubenita?!
- de Coralia:Frumos articol! Felicitari!
- de Oarecare..:Anul asta , am cumparat( pe rand, nu toate odata.. ) 10 lubenite, pe care am dat o gramada de bani ( aproape 150 lei ). Deci anul asta, m-am potolit !
- de Tot eu, un oarecare..:..Si din cele 10, au fost crude 5, iar celelalte 5, au fost trecute... Nu mai trebuie sa mai spun ca de dulci, nu poate fi vorba... Asa ca, anul asta, pa... si pu... la vara.. !
