Atunci când l-am văzut pe Traian Băsescu, la televizor, lansând un tragic mesaj către ţară şi clasa politică, vă mărturisesc că mi-a fost milă de el. Traian Băsescu este preşedintele cu cea mai dureroasă şi nefericită misiune din câţi a avut România postdecembristă. Înconjurat de ipocriţi, de „băieţi deştepţi“ şi de clovni groteşti, Băsescu este nevoit să-şi asume singurătatea luptei cu un sistem politic din care face parte şi a cărui esenţă nu a reuşit să o exorcizeze. De fapt, Traian Băsescu reacţionează simplu şi realist, ca un tată de familie ţărănească, omul care-i duce pe toţi în spate şi care ştie că hambarul e gol, că datoria la „fonciere“ este tot mai mare şi că nu peste mult timp perceptorul va veni să ia caii din bătătură. „Renunţaţi la afacerile personale“ sau alt-fel spus, „Nu mai furaţi!“ este cea dintâi poruncă pe care Tătucul Băsescu o dă membrilor familiei PD-L. Conştient că în România se intră în politică doar pentru înavuţire rapidă şi fără muncă, Băsescu le cere democrat-liberalilor să ţină post acum, pentru a se îndestula mâine. Alternativa este dispariţia PD-L din viaţa politică şi, de ce nu, dosare penale grele pentru liderii acestui partid. Vor accepta „băieţii deştepţi“ ai PD-L să postească? Nu cred! Un Berceanu, un Videanu, un Blaga sau o Elena Udrea nu au fost pe vapor, în vreme de furtună, nu înţeleg ce înseamnă solidaritatea unui echipaj în faţa dezastrului. Politicienii români pot fi solidari doar la hoţie, ştiu doar să se „încârduiască“, aşa cum îmi povestea bunică-mea că se însoţeau la furat de găini rudarii din marginea satului. Dacă va fi luată în serios, porunca „Să nu furi!“ reamintită de Băsescu membrilor familiei portocalii va provoca o rebeliune a clientelei politice a PD-L, cel mult, şi o alianţă tacită între aceasta şi restul mafiei politico-economice care îşi promovează interesele prin intermediul PSD, PNL, UDMR sau UNPR. Duşmanul lor comun va fi Traian Băsescu.
Tot Băsescu este şi un fel de asistent social, de însoţitor pentru un prim-ministru care dă semne că ar fi afectat de un handicap sever, anume amnezia. Emil Boc devine amnezic atunci când trebuie să-şi asume public responsabilitatea măsurilor anticriză şi să argumenteze corect necesitatea lor. Se ascunde în spatele unor penibili comunicatori guvernamentali şi aşteaptă speriat intervenţia preşedintelui. Nu Emil Boc a ieşit în faţa naţiunii să-şi asume măsurile anticriză deosebit de dure, ci Băsescu este cel care a vorbit în numele guvernului. Un guvern format din indivizi care nu înţeleg şi nu vor să-şi asume la nivel personal sacrificiile necesare pentru a limita efectele crizei. „Faceţi publice veniturile voastre, nu doar salariile!“, le-a strigat Băsescu funcţionarilor din administraţia statului, arătându-le obrazul miniştrilor şi şefilor de agenţii şi direcţii guvernamentale. Va fi un strigăt în pustiu. Năravul acumulat vreme de douăzeci de ani, de a primi bani fără să mişti un deget, nu poate fi vindecat cu o admonestare, oricât de severă ar fi. Nu-i văd pe înalţii funcţionari de stat din guvern, din fruntea agenţiilor şi direcţiilor guvernamentale şi nici pe funcţionarii din administraţia publică locală cuprinşi brusc de pioşenie şi renunţând măcar la un euro din indemnizaţiile pe care le primesc, pe lângă salariu, ca membri în consilii de administraţie sau ca „experţi“ în diferite proiecte finanţate din bani europeni. Lupul îşi schimbă doar părul.
Tătucul Băsescu i-a certat şi pe ipocriţii din fruntea sindicatelor. Sub stindardul sindicatelor s-au aflat nu numai bătrânii cu pensii mici, mamele cu copii nevârstnici şi bugetarii cu salarii derizorii. Aripa ocrotitoare a sindicatelor i-a cuprins şi pe indivizii care ne cer „şpagă“ pentru serviciile publice la care avem dreptul pentru că sunt plătite din banii noştri, pe rubedeniile mai-marilor partidului angajaţi într-o sinecură pe bani de la bugetul statului, unde fiecare frunză tăiată la câini înseamnă un euro în plus la „salariul de merit“ sau la „prima de vacanţă“. Sindicatele din România nu sunt deci prea departe în apucături şi metehne de suratele lor vitrege, partidele.
Traian Băsescu face ce ştie. Se poartă ca un comandant de vapor. Bea un pahar de tărie cu marinarii din echipaj, dacă apele sunt liniştite, dar atunci când vaporul este în primejdie este dispus să intre în conflict cu oricare dintre marinari, dacă ordinele nu-i sunt ascultate. Din păcate sau din fericire, România nu este un vapor. Traian Băsescu a înţeles acest adevăr şi-şi redescoperă, reafirmă loialitatea faţă de principii morale, sacrificând interesele partinice.
Un ultim gând, venit din negura trecutului. Refugiat în Regat, după catastrofala retragere a Armatei Române din Transilvania, în vremea Primului Război Mondial, Octavian Goga nota în jurnalul personal aspre cuvinte de condamnare a clasei politice româneşti, cuvinte perfect valabile şi astăzi, la aproape o sută de ani: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti. Boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşată de meningită morală. Ţara cu conducători simpli hoţi la drumul mare trebuia să ajungă la marginea prăpastiei“. Dixit!
