Nici isteria, foametea, sărăcia lucie, nici apocalipsa de la televiziunile gemene, dar nici manipularea, politizarea şi nici violenţele profeţite de vocile puterii. România sindicală e colorată, foarte bine organizată, cu recuzita adaptată la TV, cântă şi dansează, profund nemulţumită, cu sau fără instigările lui Vântu, Voiculescu sau pesedişti revoluţionari. Cei 30.000 sau 50.000 de oameni adunaţi marţi, între 11.00 şi 13.00, în Piaţa Victoriei au umplut şi golit spaţiul din faţa guvernului cu viteza protestatarului sastisit, aproape resemnat că va pierde din avantajele de a fi bugetar sau pensionar de lux, dar intens preocupat de rata zilei de mâine.
El, protestatarul grăbit, şi-a închiriat timpul la bancă, aşa că i-au rămas cel mult două ore de refulat pe zi. Faţă de vuietul de acum zece sau 20 de ani, ceva s-a schimbat în fizionomia revoltelor sociale.
Am fost şi azi printre ei, la fel ca acum zece ani. Protestatarii de azi şi-au pierdut ceva esenţial: încrederea, speranţa şi – dacă vreţi – naivitatea. Şi-au pierdut încrederea în politicieni, speranţa în liderii lor sindicali, naivitatea că revolta lor poate schimba ceva. Acum zece ani şi mai bine, protestul era brutal, manipulat şi exploatat politic la fel ca azi, dar cu un grad de autenticitate ceva mai mare. Greviştii – tot bugetari – nu intraseră încă în programul de dresaj social impus de bănci, de consumul masiv pe credit, de iluzia unei prosperităţi subvenţionate artificial de stat. Din acest motiv, se simţeau mai liberi şi, poate, mai încrezători.
Astăzi, mulţimile au o capacitate limitată de protest şi motivaţii simbolice relativ minore. Pentru ce au ieşit zeci de mii de oameni în stradă marţi, între 11.00 şi 13.00? Să se revolte împotriva a ceva ce încă nu s-a întâmplat. Nu te poţi enerva convingător pe o perspectivă, oricât de neagră ar fi ea. Tot mai speri că, în final, poate scapi, cumva, basma curată. Fluturaşul de salariu cu minus 25% şi talonul de pensie cu minus 15 încă n-au sosit. Sunt doar o perspectivă sumbră.
Apoi: miza protestului e un milion, două, trei, zece pierdute la pensie sau sa-lariu. Oamenii ţin cu dinţii de bani, ies în stradă ca să-i păstreze, însă mulţi ştiu bine că poate fi şi mai rău. Admit, în sinea lor, că economia s-ar putea prăbuşi ca în Grecia, de pildă, şi asta i-ar costa mai mult. În România, 4,5 milioane de cetăţeni au diverse rate la bănci. Atâţia raportează BNR. Câţi din cele câteva zeci de mii de sindicalişti or fi protestat convinşi totuşi că guvernul n-are de ales?
Vă amintiţi grevele şi protestele din vremea guvernelor Ciorbea sau Vasile, între 1996 – 2000? Atunci, mulţimile erau mai vocale, iar liderii sindicali de azi – încă necompromişi total în afaceri bizare – ceva mai ascultaţi. Câteva mii de oameni făceau guvernul să tremure zile întregi. Erau, de regulă, muncitori concediaţi din fabricile de stat închise sau privatizate, mulţimi cenuşii, fără alternativă, fără credit, fără rate, captive într-o Românie închisă într-o economie falimentară, dominată de stat, mulţimi infinit mai agresive şi mai energice faţă de ce vedem azi.
Între timp, structura societăţii s-a schimbat, obiceiurile de consum i-au robotizat şi obligat la alt ritm de viaţă, mai ordonat şi raţional. Chiar şi în vremuri de criză cumplită, oamenii pot naviga cu altfel de şanse într-o economie mai puţin ostilă, mai reglată şi ceva mai funcţională. Opţiunea privată cere performanţă, efort şi adaptare, dar nu pare chiar imposibilă ca acum un deceniu şi mai bine.
Azi, vedem zeci de mii de oameni vlăguiţi, le auzim vocea, dar parcă nu mai au forţa de acum zece ani. Mulţimea de bugetari şi pensionari îngână slab şi fără convingere lozincile urlate de liderii sindicali. L-am văzut pe Vasile Marica încercând, fără prea mult succes, să dea tonul răscoalei antiguvernamentale, să strige „Jos Guvernul“, aşa că şi-a încheiat numărul invitând sindicaliştii „să strige ce vor ei“. Liderii sindicali s-au privatizat demult, prosperă şi conduc proteste împotriva unui stat pe care-l fentează cât pot la taxe şi impozite. Astăzi, când apar în maşinile lor scumpe, nu-i mai crede nimeni.
S-ar putea ca starea de spirit să fie alta pe 31 mai, când se anunţă grevă generală, iar nemulţumirile să se amplifice când vor veni primii fluturaşi de salariu şi primele taloane de pensie mai mici. Dar şi aşa, cu gândul la rată şi o perspectivă mai sumbră, revolta socială – oricât s-ar căzni televiziunile gemene şi opoziţia să refacă atmosfera anilor ‘90 – se va reduce la manifestări cu program fix, transformate de regizorii TV în noi episoade apocaliptice, în ecranizări dramatizate exagerat, dar fără mare legătură cu viaţa reală.
