„... Pe vremea lui Pazvante Chioru’...“

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Sintagma din titlu a intrat în circuitul limbii române cu semnificaţia perimat, vetust, arhaic, anacronic, ieşit din actualitate, epitete atribuite deopotrivă unor „oameni, fapte, întâmplări“, ehe... „din negura timpului“.
În această ediţie a „Contrapunctului“ vă supun atenţiei, boieri dumneavoastră, o po-veste (reală) ajunsă basm. O poveste de pe vremea lui Pazvante Chioru’. Mai exact, chiar povestea lui Pazvanoglu, paşă de Vidin. Mulţi ştiu povestea paşei, mulţi nu. Pentru toţi, (re)amintirea ei sper să fie prilej de plăcută lectură.
Despre Osman, un copil născut în 1758 într-un sătuc din Bosnia, s-ar putea spune azi că era o ediţie în mic a ONU - aripa Balcani. Prin venele lui curgea amestecat sânge de albanez, sârb, bosniac, bulgar. Cert este că bunicul său făcea parte din gărzile de achingii bosniaci ai Sofiei. De aici i se trage lui Osman numele de Pasban Oglu, fiul gardianului Pasban, ajuns în româneşte Pazvanoglu. Cariera militară a tânărului Osman începe la curtea domnească de la Bucureşti, unde ajunge şeful gărzilor domnitorului Mavrogheni. Aici se dedulceşte la rahat, „cahfele“, cadâne „băştinoase“, sugiuc, ciubuc, mezelic, peşcheş, politicale. Firesc şi... balcanic vine şi pofta de putere, care îl aruncă în mijlocul unui complot împotriva domnitorului. Complotul eşuează şi Osman este condamnat la moarte. Scapă de decapitare datorită prietenului grec de origine aromână, poetul Rigas Ferais, care îl „unge“ pe domnitor cu vorbe ticluite, mai dulci ca rahatul, şi cu un substanţial bacşiş. Odată eliberat, Osman nu se potoleşte. Împreună cu o ceată de albanezi pradă Balcanii în lung şi-n lat, adună peşcheş gras pentru sultan, pentru a-şi cumpăra titlul de paşă. Trecem rapid peste alte etape din viaţa lui Osman: ajunge agă prin bunăvoinţa sultanului Selim al III-lea, apoi se ridică împotriva binefăcătorului, sultanul îl prigoneşte, apoi, în 1799, îl iartă şi Osman îşi vede îndeplinit visul, este paşă de Vidin. Înnebunit de putere şi avere, Paşa Pazvanoglu din Vidin începe cele mai crunte expediţii de jaf şi distrugere din istoria Ţării Româneşti. Satele şi târgurile sunt jefuite, apoi incendiate. Femeile sunt siluite, bărbaţii ucişi. La 1800, Craiova cade pradă poftei de răzbunare, avere şi putere a lui Pazvante. Din cele circa 7.000 de case, câte avea atunci Craiova, doar 300 au rămas neincendiate. În ianuarie 1802, Bucureştii au aceeaşi soartă. Firesc, din rândul românilor năpăstuiţi, se ridică cete de haiduci, gata să ţină piept pazvangiilor. Haiducii olteni conduşi de Iancu Jianu pornesc împotriva jefuitorilor, chiar peste Dunăre. Într-o luptă, Iancu Jianu îi scoate lui Pazvante un ochi, cu iataganul. De atunci, i-a rămas numele de Pazvante Chioru’. Legenda spune că vestitul lăutar Băloi din Işalniţa ar fi compus în urma victoriilor Jianului cântecul „M-a făcut mama oltean“. Sfârşitul lui Pazvante Chioru’ este în ceaţă. A murit pe 27 ianuarie 1807, la Vidin, dar nu se ştie dacă a murit otrăvit de medicul evreu al oraşului sau ucis de Iancu Jianu, într-una din raitele sale pedepsitoare la Vidin.
Dacă tot pomenii de Vidin, şi cum de la Vidin la Calafat este doar o azvârlitură de privire peste Dunăre, să ne amintim episodul din 13/27 mai 1877, de la Calafat. La 9 mai 1877, Principatul România îşi declara independenţa faţă de Imperiul Otoman. Turcii dau o replică armată la acest gest de nesupunere al românilor. Tunurile turceşti de la Vidin băteau malul românesc de la Calafat. Carol I se afla chiar lângă bateriile de artilerie de la Calafat. Tunurile româneşti au replicat şi ele. Atunci, Carol, auzind „glasurile“ în... canon ale tunurilor de pe ambele maluri de Dunăre, şi-a scos chipiul şi a rostit antologic: „Asta-i muzi-ca ce-mi place!“. Tunurile româneşti aveau obuze mai lunguieţe, dar de calibru mai mic decât cele ale turcilor. De aceea au fost botezate „mititei“. Bucureşti, mai 1877, restaurantul Capşa. În cinstea evenimentului de la 9 mai, de la o masă, vine o comandă: „Ospătar, adu pentru mine şi prietenii mei mititei şi o baterie!“. Nedumerirea de pe faţa chelnerului a dispărut când cel care comandase, Vasile Boerescu (acesta îl pro-pusese domn pe Cuza), i-a explicat că numise obuzele mititei (găluşte de carne friptă), iar bateria înseamnă doi litri de vin şi un litru de sifon!...
...Sunt întâmplări din vremuri demult apuse, de pe vremea lui Pazvante Chioru’, dar parcă ar fi păcat să se aştearnă uitarea peste amintirea lor.
P.S. Încă din 1925, pe vremea (strănepoţilor) lui Pazvante, exista un proiect al unui pod Calafat - Vidin. Pe 30 ianuarie 2007, o companie spaniolă a fost însărcinată cu detaliile de execuţie - construcţie a podului feroviar şi rutier Calafat - Vidin. Termenul de recepţie era 2010. Deşi în februarie anul acesta  prim-miniştrii celor două ţări au fost la Vidin, cu siguranţă podul nu va fi gata în 2010, nici în 2011. Este de înţeles, oarecum, având în vedere conjunctura economică balcanică, şi nu numai. Constructorii spanioli o lălăie... balcanic, în vreme ce butoiul din Balcani se umple din nou cu pulbere, ca în urmă cu un secol şi jumătate. Totuşi, dacă nu se monitorizează ritmul lucrărilor, există pericolul să pierdem fonduri UE ISPA, alocate construcţiei, fonduri pe care era să le pierdem o dată.
Pe 21 mai 1913, se dezvelea la Craiova „Monumentul Independenţei“ realizat de sculptorul Dumitru Pavelescu-Dimo, în aminti-rea războiului din 1877-1878 pentru Independenţă. Monumentul a fost ridicat cu ajutorul unor subscripţii publice. În 1948, monumentul a fost demolat. Exista (mai există?) un filmuleţ cu ceremonia dezvelirii monumentului. Poate ar fi o sursă de inspiraţie pentru vreun sculptor de azi, să creeze alt monument închinat Independenţei...