Sfârşitul istoriei între Apocalipsă şi Noul Eden

Sistemul capitalismului global şi globalizant îşi trăieşte ultimul secol de viaţă. Criza actuală este deopotrivă un simptom al cancerului ireversibil care a cuprins capitalismul mondial şi o dovadă că Uniunea Europeană, spaţiul politic şi economic în care este cuprinsă România, nu are capacitatea să dea viaţă principiilor în temeiul cărora a fost înfiinţată. Prima „soluţie“ adoptată de guvernele statelor cu democraţie capitalistă a fost acordarea de ajutoare financiare imense băncilor şi marilor corporaţii. Şantajul lansat de „staff“-ul instituţiilor marelui capital, adică de principalii vinovaţi pentru declanşarea crizei, a reuşit. Acest şantaj s-a bazat pe o logică aparent de necontestat, anume că efectele prăbuşirii unor mari bănci sau corporaţii – şomajul, falimentul micilor întreprinderi etc. – vor declanşa revolte sociale distrugătoare, iar societatea şi statul vor fi aruncate într-un haos care va distruge civilizaţia. Totuşi, „soluţia“ nu a rezolvat criza. Devenind acţionar majoritar prin fondurile alocate, statele au naţionalizat bănci şi companii importante, apoi, în câteva situaţii, acestea au fost – sau vor fi – privatizate la preţuri mult mai mici. Cine vor fi cumpărătorii? Aceiaşi indivizi care ieri au solicitat, umili, ajutor din partea statului. Speculatorii au folosit oportunităţile oferite de infuzia de capital făcută de state şi au reuşit lovituri spectaculoase la burse.
Însă criza s-a agravat. Popoarele plătesc acum preţul complicităţii lor cu marele capital. Vinovăţia este a tuturor. A marelui capitalist, speculatorul burselor şi al pieţelor de capital, individul care cu cinism hotărăşte destinele naţiunilor. A cetăţeanului de rând care s-a bucurat de sporuri salariale, de credite ieftine, de prime de vacanţă şi de felurite facilităţi fiscale fără să-şi pună elementara întrebare: cine produce banii pe care îi primesc? Banii au devenit virtuali, neacoperiţi în muncă. Instituţii aproape oculte, ca FMI sau Banca Mondială, gestionează cantitatea de bani din sistem, însă fără alt rezultat decât îmbogăţirea celor care sunt deja bogaţi şi agravarea situaţiei celor săraci. Ni se spune că legile economiei de piaţă ar funcţiona mecanic, peste voinţa fiinţelor umane care compun „miezul“ societăţii capitaliste globale şi globalizante. Un fel de „fatalism economic“ încearcă să explice mecanismele care au generat criza. Individul nu ar fi liber şi, deci, nici responsabil. Muncitorul exploatat, funcţionarul încorsetat de birocraţia căreia îi slujeşte sau micul patron aflat în concurenţă cu marile corporaţii nu ar fi liberi să-şi transforme viaţa. Marele capitalist, bancherul, industriaşul, arendaşul, politicianul nu ar fi răspunzători de crizele ciclice provocate în sistem. Aceleaşi legi „obiective“ au provocat criza. Marele capitalist, deşi aflat în vârful piramidei sistemului, ar fi condiţionat de sistem în manifestările sale de „actor economic“ şi astfel el nu este responsabil moral şi juridic pentru faptele comise în plan economic.
Criza actuală este, de fapt, o criză a libertăţii individului sau mai exact, a modului în care individul îşi foloseşte libertatea cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Istoria omului este o permanentă căutare a libertăţii. Dintotdeauna, de la căderea omului din harul lui Dumnezeu şi până în prezent, societatea umană a fost în criză. Eu sunt cetăţean al acestei lumi, dar sunt şi preot, adică un om care doreşte să dobândească şi cetăţenia veşniciei. Deci, întreb: cum se poate manifesta creştinul într-o societate aflată într-o criză continuă, indiferent de natura acesteia? Devine creştinul, prin mărturisirea lui Hristos, un „revoluţionar de profesie“ prin faptul că în cele mai multe situaţii se află într-un conflict cu societatea, provocat de tensiunea dintre valorile creştine pe care şi le asumă şi valorile necreştine/anticreştine ale societăţii în care trăieşte?
Renunţă creştinul la mărturisirea lui Hristos, prin izolare, fugă din faţa răului social sau prin diluarea mesajului hristic într-o aşa-zisă „adaptare“ la societate, aşezând „ce este al Cezarului“ mai presus de „ce este al lui Dumnezeu“?
Eu cred în „revoluţia“ creştină. „Revoluţia“ creştinului nu este a maselor, dar nici a individului. Din perspectiva dobândirii mântuirii şi a restaurării lumii în Hristos, lupta creştinului cu răul social dobândeşte valenţe superioare unei activităţi revoluţionare. „Ura de clasă“ este înlocuită de „iubirea de vrăjmaşi“, fără a fi anulată necesitatea înlăturării cauzelor sociale, politice, economice ale răului. Această eliminare a răului nu se face însă prin lichidarea fizică a individului care generează răul (capitalistul, exploatatorul etc.), ci prin reaşezarea, modificarea mecanismelor societăţii pe o temelie creştină, tocmai datorită convertirii individului care formează şi pune în mişcare mecanismele respective. „Revoluţia“ pe care creştinul mărturisitor o declanşează în om şi umanitate este această dualitate a luptei cu răul – lupta cu răul din individ, spre convertirea la Hristos a individului, fără a ignora lupta cu efectele generate în societate de acest „rău subiectiv“ şi lupta cu răul social, „răul obiectiv“, spre încreştinarea sau, atunci când este necesar, exorcizarea şi eliminarea sistemului social-politic, economic care gestionează acest rău. O astfel de atitudine în lupta cu răul social înseamnă, de fapt, asumarea Evangheliei lui Hristos. Viva la revolución cristiana!