(Ediţie din arhivă) Anul 15, nr. 4797. Vineri, 07 Mai 2010
RSS
-
Publicitate
-
Arhiva
« Alte articole din categoria Opinii
Uriaşa obsesie a românilor
Opinii - Vlad MIXICH(citeste alte articole de acelasi autor »)
Marimea textului: 
Fiecare popor are obsesiile sale şi noi, românii, nu facem excepţie. Doar că obsesia noastră este uriaşă, astfel încât şi dacă ar exista psihologi care să o înlăture, umbra ei tot s-ar alungi peste ţară. În primele două zile ale lunii mai, Camera Deputaţilor a redeschis pentru a doua oară în acest an porţile Casei Poporului. Un eveniment care se bucură de la o ediţie la alta de un succes din ce în ce mai mare. Aproximativ 50 de vizitatori pe minut au intrat pe 1 şi 2 mai în măruntaiele mastodontului comunist din inima României. Avem, iată, o adevărată obsesie.
Dacă la începutul anului 20.000 de români au vizitat Casa Poporului, în week-endul trecut, poate primul cu adevărat însorit din acest an, peste 25.000 de oameni s-au decis să viziteze uriaşele săli şi coridoare ale clădirii. Despre „palatul“ construit în perioada dictaturii ceauşiste s-a tot vorbit: este cea mai mare clădire administrativă din lume şi, după unele date, cea a cărei întreţinere este cea mai costisitoare. Doar lifturile cu care circulă parlamentarii români consumă de două ori mai multă energie decât un astfel de aparat obişnuit. Însă, dincolo de aceste date pomenite în diverse registre cu recorduri, clădirea inestetică îi fascinează deopotrivă pe vizitatorii străini de România ca şi pe băştinaşi.
Dacă atracţia turistului străin pentru Casa Poporului este explicabilă, clădirea fiind singurul obiectiv turistic notabil din Bucureşti care beneficiază de o întreţinere decentă (spre deosebire de elegantele clădiri ale Centrului Vechi), fascinaţia românului pentru acest obiectiv pune pe gânduri. De ce într-o minunată zi de primăvară mii de bucureşteni aleg să rătăcească ore în şir prin sălile acestei megaconstrucţii? S-au alipit o mulţime de superlative Casei Poporului, dar nu cel mai simplu şi percutant: „frumos“.
Unii spun că este vorba de o relaţie clasică a dependenţei dintre victimă şi călău, în acest caz victima fiind poporul român, iar călăul, deja consacrat, familia dictatorului. Alţii susţin că incursiunea în labirintul acestei clădiri echivalează cu o călătorie în megalomanica minte a lui Ceauşescu. Există tineri care văd clădirea ca pe o continuare a trecutului represiv şi militează pentru demolarea gardului care separă esplanada uriaşă de parcul şi trotuarele muritorilor de rând. Oricum, mai toate explicaţiile includ perioada comunistă şi persoana lui Nicolae Ceauşescu, ignorând faptul că adevăratul utilizator al construcţiei este clasa politică postdecembristă.
Fiind centrul nervos al originalei democraţii româneşti, Casa Poporului este asociată din ce în ce mai frecvent cu parlamentarii care îşi desfăşoară acolo activităţile. Coincidenţă sau nu, asemănările dintre Casa Poporului şi clasa politică românească sunt uimitoare: nu se ştie cu exactitate care sunt costurile de întreţinere nici ale uneia, nici ale celeilalte. Ambele prezintă încă nenumărate zone întunecate, necartografiate, iar subteranele lor sunt o mare enigmă. Amândouă sunt în acelaşi timp opulente, dar şi primitive. Cea mai înfiorătoare asemănare constituie crimele care au făcut posibilă existenţa ambelor: răzuirea unui cartier întreg şi moartea a sute de tineri în decembrie 1989.
Odată cu trecerea anilor, vizitarea Casei Poporului s-a transformat pentru românul simplu dintr-o incursiune în lumea unicului conducător din trecut într-o călătorie în mintea conducătorilor multiplicaţi ai prezentului. Este din nou doar o diferenţă de cantitate, căci esenţa tare a hoţiei se menţine ca fiind elementul central al acestei uriaşe metafore prezente în inima României. O metaforă care ne obsedează nu pentru că povesteşte despre trecutul cenuşiu al României, ci pentru că vorbeşte despre halucinantul nostru prezent.
Dacă la începutul anului 20.000 de români au vizitat Casa Poporului, în week-endul trecut, poate primul cu adevărat însorit din acest an, peste 25.000 de oameni s-au decis să viziteze uriaşele săli şi coridoare ale clădirii. Despre „palatul“ construit în perioada dictaturii ceauşiste s-a tot vorbit: este cea mai mare clădire administrativă din lume şi, după unele date, cea a cărei întreţinere este cea mai costisitoare. Doar lifturile cu care circulă parlamentarii români consumă de două ori mai multă energie decât un astfel de aparat obişnuit. Însă, dincolo de aceste date pomenite în diverse registre cu recorduri, clădirea inestetică îi fascinează deopotrivă pe vizitatorii străini de România ca şi pe băştinaşi.
Dacă atracţia turistului străin pentru Casa Poporului este explicabilă, clădirea fiind singurul obiectiv turistic notabil din Bucureşti care beneficiază de o întreţinere decentă (spre deosebire de elegantele clădiri ale Centrului Vechi), fascinaţia românului pentru acest obiectiv pune pe gânduri. De ce într-o minunată zi de primăvară mii de bucureşteni aleg să rătăcească ore în şir prin sălile acestei megaconstrucţii? S-au alipit o mulţime de superlative Casei Poporului, dar nu cel mai simplu şi percutant: „frumos“.
Unii spun că este vorba de o relaţie clasică a dependenţei dintre victimă şi călău, în acest caz victima fiind poporul român, iar călăul, deja consacrat, familia dictatorului. Alţii susţin că incursiunea în labirintul acestei clădiri echivalează cu o călătorie în megalomanica minte a lui Ceauşescu. Există tineri care văd clădirea ca pe o continuare a trecutului represiv şi militează pentru demolarea gardului care separă esplanada uriaşă de parcul şi trotuarele muritorilor de rând. Oricum, mai toate explicaţiile includ perioada comunistă şi persoana lui Nicolae Ceauşescu, ignorând faptul că adevăratul utilizator al construcţiei este clasa politică postdecembristă.
Fiind centrul nervos al originalei democraţii româneşti, Casa Poporului este asociată din ce în ce mai frecvent cu parlamentarii care îşi desfăşoară acolo activităţile. Coincidenţă sau nu, asemănările dintre Casa Poporului şi clasa politică românească sunt uimitoare: nu se ştie cu exactitate care sunt costurile de întreţinere nici ale uneia, nici ale celeilalte. Ambele prezintă încă nenumărate zone întunecate, necartografiate, iar subteranele lor sunt o mare enigmă. Amândouă sunt în acelaşi timp opulente, dar şi primitive. Cea mai înfiorătoare asemănare constituie crimele care au făcut posibilă existenţa ambelor: răzuirea unui cartier întreg şi moartea a sute de tineri în decembrie 1989.
Odată cu trecerea anilor, vizitarea Casei Poporului s-a transformat pentru românul simplu dintr-o incursiune în lumea unicului conducător din trecut într-o călătorie în mintea conducătorilor multiplicaţi ai prezentului. Este din nou doar o diferenţă de cantitate, căci esenţa tare a hoţiei se menţine ca fiind elementul central al acestei uriaşe metafore prezente în inima României. O metaforă care ne obsedează nu pentru că povesteşte despre trecutul cenuşiu al României, ci pentru că vorbeşte despre halucinantul nostru prezent.
Articole proaspete scrise de tineri, pentru tineri. Tu ai citit Jiunimea? »
Notează articolul.
Nota curentă: 3.5 din 15 voturi
Nota curentă: 3.5 din 15 voturi
Comentarii
Gazeta de Sud nu este responsabilă juridic pentru conținutul comentariilor. Mesajele care conțin amenințări și cele vulgare, xenofobe sau rasiste nu sunt permise.
- de Dan Rotariu:
PE cine mai intereseaza astfel de subiecte despre Ceausescu cand muribunda (economia capitalista) e pe masa si nu gasim o lumanare? Mix, te bagi duhovnic?, caci prea plutesti departe de lumea inconjuratoare! - de arknts7:vroia la un moment dat sa spuna de ciocoi , dar nu are voie asa ca intr-un fel e ca popii,,, iti intoarce privirea spre trecut , spre regres. 0
- de to`arashul Matrics:Eu stiam ca Pentagonul e cea mai mare dar nu o sa ma apuc acum sa verific si sa le stric iar jocurile copiilor, despre ce ar mai scrie?!!! Ba tot ii stric jucaria: E FRUMOASA! E maiestuoasa! E impunatoare! E de doua ori mai frumoasa pentru ca este construita de o tarisoara! Si nu o spun doar de-al dracu`, intotdeauna m-am intrebat de ce massmedia insista ca nu este frumoasa (sanchi)! Vlade nu vii sa ne jucam cu caiboii si cu indienii?
- de Parpanghel:"O metaforă care ne obsedează nu pentru că povesteşte despre trecutul cenuşiu al României, ci pentru că vorbeşte despre halucinantul nostru prezent. " Ai zis bine Vladut!
- de Radical:Asta nu mai stie despre ce sa scrie. Eu zic sa mai incerce un articol despre Antonescu. Sau nu i l-a mai comandat nimeni ?! *** Auzi ; obsesia unui popor ! PAi normal ca fiecare popor are o obsesie. Noi inainte de 89 aveam obsesia sa scapam de Ceausescu, acum in anul 2010 obsesia noastra este sa treaca criza. Intotdeauna osesia este comuna, atunci cand cauzele obsesiei sunt comune. Nu trebuie sa fii filozof, nu ? Japonezii au obsesisa sa nu mai fie cutremure la ei, iar cei de pe Coasta de Azur au obsesia sa se mai construiasca niste cazinouri noi, ca de alea s-au plcitisit. Fiecare cu obsesia lui locala, zonala, continentala, planetara. Este posibil ca la nivel planetar sa avem o obsesie comuna, spre exemplu sa nu mai fie razboaie. MAre filozof Mixich asta !!! Tati, obsesii comune (de grup) inseamna dorinte comune, care sunt determinate de starea de fapt .
- de io....:ceausescu ne recomanda sa ne mai punem ohaina in plus iar boc sa strangem din dinti pt. ca si salariile si pensiile nesimtite se reduc la fel ca celalte sau deloc sufere romanul ca doar este invatat sa rabde
- de eu2:ce fac guvernanti acum ne iau in napoi galetile canile si ce au mai dat ca sa-i alegem? dar la ce pret.....
- de ion:clădirea inestetică îi fascinează deopotrivă pe vizitatorii străini de România ca şi pe băştinaşi. ...bun ! clădirea fiind singurul obiectiv turistic notabil din Bucureşti ...sic! Megaloman ul Ceausescu un dictator inconjurat de "ingeri ",care odata scapati ,eliberati de sub papucul megalomanului...au.. .......inceput sa construiasca noua Romanie.
- de Radical:Daca tot vorbesti despre "uriasa" obsesie a romanilor, sa iti fac o dedicatie Micsich, este un poem despre un urias : "Bocetul lui Ion cel fara de mormant" *** "Bocetul lui ION cel fara de mormant" *** Ioane, Ioane, Ioane, Ioane, ai murit ca milioane! Ioane, trupul ti l-au frant, Ioane, fara de mormant! Ioane, ai murit soldat, unde te-or fi ingropat? Ca-ti ramase tara oarba, sa intrebi un fir de iarba: Unde-i Ion, copilul meu, care m-a iubit mereu? Care nu s-a dus cu dusii, care s-a batut cu rusii? Cine sa-mi raspunda, cine? Tarii tale nu-i fu bine, C-au venit ostiri straine precum noaptea noptii vine, Ne-au scos mortii din morminte, ne-au distrus biserici sfinte Si apoi ne-au dat pe noi cu un secol inapoi. Si in tine, Ioane draga, au pus potera sa traga. Tu te-ai stins netemator si privind in ochii lor. Uite vremea cum mai trece, vine ceasul doisprezece, Nu putem continua fara de Maria Ta. Nu dorim decat atat: sa aflam numaidecat Unde ti-i mormantul, Ioane, printre atatea milioane? Vrem sa-ti punem flori pe el si umbruta de drapel. Sa dormi, Ioane, linistit, neamul tau nu a murit! Nu ni-i fapta cat ni-i zisa, dar istoria proscrisa Iarasi adevar promis-a de la Nistru pan' la Tisa! Ioane fara de stapan , Ioane, Maresal Roman. *** Adrian Paunescu
- de ginel:Habar n-ai Vlad! Uriasa obsesie a romanilor este BANUL! In rest cu totul de acord cu Matrics. Esti slab informat, poate pentru ca nemtii nu au putut sa te informaeze si despre asta. Retine ca finisarile la Palatul Parlamentului (asa se chiama) au fost facute in anii puterii capitaliste precare. Ne este indus sa spunem ca este urata de catre arhitectii nostri si daca ei zic trebuie sa fie si adevarat. Pentru noi este o mandrie, in lume sunt multe constructii urate dar care suscita interesul public si sunt renumite. In Bucuresti sunt multe lucruri de vazut foarte frumoase, care ar putea suscita interesul turistilor, nu stam noi numai in Palatul Parlamentului!
- de nevizitator al Casei ...:Avem un gust amar când vedem Casa poporului, pentru că ne aminteşte de Ceauşescu, dar avem un gust şi mai mar, când ştim cine sunt acum "locatarii" acestui edificiu, adică adormiţii poporului, în special scârbele din PDL ...
- de ghj:uriasa obsesie a rominilor sint chinii comunitari majoritatea traiesc cu venituri de la sarmani lor parinti de la tara
