Contrapunct romantic

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

...Din primăvara vârstelor omului, copilăria, mi-am amintit de caleidoscop, mult timp, jucăria preferată, acel cilindru care, prin rotire, dezvăluia ochiului forme şi culori perfect armonizate, mereu în altă conformaţie.
Caleidoscopul rămâne şi azi, privindu-l cu ochi de matur, aceeaşi jucărie magică. Mai putem (re)inventa jocul, mai putem (re)trăi copilăria! Mai putem vedea viaţa, lumea, prin caleidoscop, adică armonie de culori, de forme în continuă mişcare, în lumina „jocului oglinzilor“. Nu înseamnă să ignorăm realităţile imediate, deloc armonioase, deloc pure, deloc pacifiste. Nici nu am putea să le ignorăm.
Revin la (ideea de) caleidoscop, de această dată, definit în accepţiunea sa jurnalistică, adică o rubrică scrisă, audio sau video, care să cuprindă o succesiune de evenimente, întâmplări, fapte, date memorabile. Privirea prin caleidoscop poate fi retrospectivă sau la zi. Printre atâtea realităţi triste, dar adevărate, să ne găsim timp să privim o clipă măcar prin magicul caleidoscop. Contrapunct romantic la realităţi deloc idilice. Ca o necesitate, ca formă de apărare, împotriva a tot ce „colorează“ viaţa în griul anost, trist...
Această „privire“ în caleidoscop nu este, nu poate fi exhaustivă. Ar fi trebuit să încep, desigur, în viziune personală, cu un exerciţiu de respect şi iubire pentru valori înalte ale Culturii române, valori, unele aflate în viaţă, altele trăind în opera pe care ne-au lăsat-o. Poate, prin bunăvoinţa GdS, într-un număr viitor, vom continua cu această temă. Acum, despre Franţa şi România, imagini în sepia şi imagini color HD.
...Rotesc cilindrul şi disting imagini din Parisul sfârşitului de veac XIX. Suntem în 31 martie 1889, la inaugurarea Turnului Eiffel. Puhoi de lume, la „poalele“ colosului de oţel cu patru picioare! Unii, curioşi, dar şi sceptici, doar privesc  de jos, pe sub poale, alţii, mai îndrăzneţi, tentaţi de ce se află între (aceste 4) picioare, le „escaladează“...
La 121 de ani, se (între)ţine bine colosul de oţel! Oţel de Reşiţa şi de Ghelar! Ei, bine, da, oţelul din care e construit Turnul e oţel produs în România! E drept, în România sfârşitului de secol XIX, când furnalele duduiau, ca, de altfel, industria, în general, economia ţării. Acum, privesc în caleidoscop imaginea complementară. Paris, 2010. Pe lângă Turn, cerşetori, implorând... la charite: s’il vous plait, madame, s’il vous plait, monsieur! Nici n-ai zice că sunt români, mă rog, de naţionalitate română. Şi, totuşi, sunt! Poate chiar majoritari, comparativ cu cerşetorii francezi sau ai altor naţii. Dar asta nu înseamnă să identifici o mână de cetăţeni ai unei ţări cu întreaga naţiune din care provin. Cam asta lăsa să se înţeleagă acel nefericit protagonist al unei emisiuni de teledivertisment la France 2. Trist este că „salutul românesc“ al nefericitului a fost preluat de întreaga asistenţă din gradene, inducând ideea că salutul nu este singular sau sporadic, ci este caracteristic, specific unei mase largi de oameni, prin extensie, unei întregi naţiuni, în speţă, naţiunea română. Chiar să fi uitat acel nefericit, acea asistenţă din gradene că o parte din luminile oraşului-lumină au fost aprinse de un Brâncuşi, sau Enescu, sau Ionesco, sau Cioran? Să fi uitat că luminile care împodobesc sărbătoreşte Turnul Eiffel au ca suport oţelul de România, ivit din truda şi sudoarea oţelarilor români? Mă doare să ştiu că Franţa, sora noastră de „geantă latină“, cu sânge năvalnic, dar educată, cultă, stilată, deh, domnişoară de pension, de oraş, cu ales şi nobil comportament, uită de acel „noblesse oblige“. Chiar şi în cadrul unui teledivertisment, chiar şi la o abordare în cheie comică, este nevoie, totuşi, de un minim de decenţă în evaluări, etichetări globaliste.
Eu ştiu că noi, românii, nu suntem, totuşi, o ţară de cerşetori, după cum nu cred nici că francezii, în totalitate, ne cred pe noi, românii, cerşetori. Avem şi noi, au şi ei uscăturile lor. Cerşetori au şi românii, şi francezii, în Franţa. Acest episod petrecut la France 2 nu este totuşi mai mult decât o secvenţă de teledivertisment execrabil. Cum, de altfel, vedem şi pe-aici, pe la noi...
De aceea, am să-mi iubesc ţara, românii, oltenii mei, orice-ar fi, necondiţionat, cu bune, cu (deocamdată, mai mult) rele. N-am să-mi schimb nici sentimentele de respect şi iubire pentru Franţa, pentru francezi, sentimente neschimbate de 45 de ani.