Despre rolul statului în dezvoltarea economică

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

 Sunt un om fundamental de stânga – nici nu pricep cum ai putea fi de dreapta în România, dar se pare că am o deficienţă de percepţie – şi în mod normal ar trebui să susţin rolul masiv al statului în dezvoltarea economică. Experienţa şi analizele comparative mi-au arătat că vremurile sunt complet diferite.
Criza din ultimii doi ani a arătat foarte limpede ce poate face un stat când mecanismele vieţii economice se blochează. În criză, un stat se poate împrumuta (scump dacă este un prost gestionar, ieftin dacă este grijuliu cu propria performanţă) şi poate pompa bani în sistemul bancar, chiar şi cel economic, pentru a face trecerea prin criză mai uşoară. După ce criza trece, statul îşi retrage banii din sistem, ca să nu creeze inflaţie şi o nouă criză. România a avut din nou o situaţie particulară. Sistemul bancar românesc nu a avut nevoie de bani, ci de stabilitate a cursului şi inflaţie relativ redusă. Ca urmare, statul român s-a împrumutat pentru a menţine stabil cursul eur-ron, iar acest obiectiv s-a îndeplinit. În timpul crizei însă au apărut cu vigoare deficienţele sistemului public de administrare din România. Salariile sistemului public şi pensiile garantate de stat nu pot fi susţinute de la buget. Aşa că o parte considerabilă a împrumutului s-a dus în pensii şi salarii. Astfel, „s-a cumpărat timp“ pentru restructurarea ambelor sisteme – salarii publice şi pensii garantate de stat. Restructurarea nu înseamnă scădere, ci raţionalizare. Cu alte cuvinte, să te coste mai puţin administrarea acestor sisteme. Pot da un exemplu.
Un ministru a anunţat că vrea un miliard de euro de la buget ca să construiască 25.000 de locuinţe rurale. La preţurile actuale, să spunem că s-ar putea construi 2,5 milioane de metri pătraţi cu un cost mediu de 400 de euro pe metrul pătrat (că statul român construieşte cu 4.000 de euro un metru pătrat nu stăm să discutăm). La o dobândă medie de 9% pe an, suma de un miliard de euro se dublează la fiecare opt ani. Ca să plătească înapoi împrumutul de un miliard cu care a construit 2,5 milioane de metri pătraţi şi încă un miliard dobânda, ministrul respectiv trebuie să ia o chirie de 800 de euro pe metrul pătrat în opt ani, adică 10.000 de euro pe an pe o locuinţă de 100 de metri pătraţi.
În mediul rural.
Din România.
Să fim serioşi....
În acelaşi timp, două firme, una cehă, alta spaniolă, anunţă investiţii de peste patru miliarde de euro în una dintre cele mai sărace zone din România, Dobrogea de sud.. În comune pe care vă rog să le vizitaţi acum, pentru că peste zece ani vor arăta cu totul altfel (Cogealac, Mihai Viteazul, Fântânele, micul orăşel Băneasa etc.) se dezvoltă deja mari parcuri de energie eoliană, care vor produce în final mai mult decât centrala nucleară de la Cernavodă. Dobrogea e săracă, dar e bătută de vânt. Dacă pui turbine eoliene, vântul produce electricitate. Când nu bate vântul, se pornesc centrale pe gaz natural de aceeaşi capacitate, care trebuie şi ele construite. Tot de privaţi, din bani privaţi, pe terenuri private. La sud de graniţă, în Bulgaria, se întâmplă la fel, numai că firmele sunt nemţeşti şi franţuzeşti.
Vă rog să comparaţi cele două investiţii. Prima este evident nerentabilă, cere o armată de funcţionari publici, va genera scandaluri de corupţie şi va favoriza firmele „băieţilor deştepţi“, care câştigă licitaţiile publice din România, că dacă îi scoţi la extern nici măcar nu sunt în stare să facă dosarul de licitaţie. Vă spun din experienţă. A doua va reduce factura energetică a României, va ajuta România să-şi îndeplinească angajamentele  semnate cu Comisia Europeană, va reduce poluarea şi va creşte nivelul de trai pentru cel puţin 50.000 de gospodării din zonă – un proprietar de teren din zona Cogealac primeşte 3.000 de euro pe an chirie pe un hectar de pe care în anii buni ar scoate poate 300...   
Pentru prima investiţie, statul a adoptat nişte legi, a semnat nişte hârtii, a consumat câteva zeci de ore în întâlniri – destul de agreabile – cu şefii companiilor respective. Nimic mai mult. Totul a fost făcut şi va fi făcut de firme străine şi româneşti de la care încasezi TVA, taxe şi impozite. Pentru a doua, în mod cert se consumă mai mult PIB decât se produce.
Această comparaţie ne arată şi de ce autostrada Bechtel şi autostrada Bucureşti-Braşov vor fi mulţi ani de acum înainte vise chinuite. Nici una nu este pe vreun coridor european. Nici una nu este capabilă să prezinte un dosar pe care băncile să-l finanţeze. Poţi să te asociezi şi cu mama lui Barroso că tot nu vei putea găsi împrumuturi să faci o autostradă care să satisfacă numai protipendada Bucureştiului sau una care să satisfacă o ambiţie politică. Acestea trebuie construite de la buget. Şi ne întoarcem de unde am plecat....
Nu este nimeni, acolo, sus, care să priceapă ce poate face un stat modern şi, mai ales, ce nu poate face în zilele noastre?