S.O.S. Planeta albastră!

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

...Craiova, 4 martie 1977. De trei zile, primăvara învinsese iarna. Calendaristic. Primăvara câÅŸtigase o bătălie decisivă, înaintea victoriei finale din ziua echinocÅ£iului. Vom mai fi asediaÅ£i de legiuni de fulgi de nea („a mieilor“), de cohorte de stropi reci de ploaie sau lapoviţă, care, din munÅ£i, de unde s-au repliat, vor mai ataca sporadic ÅŸi diversionist sudul ţării, dar ÅŸtiam bine că suliÅ£ele de căldură ÅŸi lumină din fierbintele sud vor anihila rapid orice pornire revanÅŸardă a iernii. Åžtiam că, din ce în ce mai mult, „zăpezile vor mirosi a floare“! AÅŸadar, după-amiaza de 4 martie 1977, caldă, parÅ£ial însorită. Nimic nu prevestea noaptea de coÅŸmar. Librăria nr. 2, intrată în memoria colectivă drept Librăria „Cartea Rusă“ (denumire încărcată ideologic, dar salvată de valoarea cărÅ£ilor marii literaturi ruse), era în acea după-amiază ticsită de oameni. Oameni mulÅ£i ÅŸi afară. Motivul aglomeraÅ£iei: lansarea, în prezenÅ£a autorului, Adrian Păunescu, a volumului „Pământul deocamdată“. M-am numărat printre cei care ÅŸi-au cumpărat cartea. Nu o mai am. Am dat-o împrumut, nu mai ÅŸtiu cui. A uitat să mi-o mai înapoieze. O parte am salvat-o în propria memorie. Poezia care dă titlul volumului pare că e scrisă zilele acestea, deÅŸi e scrisă în urmă cu peste 30 de ani. Realităţile anilor ‘70 par astăzi amintiri din viitor. O prognoză a... ce a fost, ce este ÅŸi va fi Planeta albastră, cum „cată ea să fie“, cine ÅŸtie câÅ£i ani, câÅ£i „seculi“ de-acum înainte. M-am aÅŸezat pe o bancă din micul părculeÅ£ de la Sfânta Treime ÅŸi m-am apucat „de citit“. Când s-a lăsat înserarea am plecat spre casă, aflată la doi paÅŸi. Pe la ora 21.00 am dat drumul la TV, fără sonor, ÅŸi, aÅŸezat comod pe canapea, mi-am continuat lectura. Deodată, liniÅŸtea lecturii a fost întreruptă de un uruit ca de tancuri în mers. Instinctiv, m-am uitat la TV. Era un film bulgăresc paÅŸnic! Imagine era. Sonorul era la minimum. Nu aveam experienÅ£a unui precedent (cutremurul din 1940), aÅŸa că primul gând a fost că trec tancuri pe strada Madona. Ce tancuri, Doamne, iartă-mă, la noi e pace! M-au adus la realitate voci amestecate, femei, bărbaÅ£i: ieÅŸiÅ£i, e cutremur! Am coborât în grabă cele câteva trepte ÅŸi m-am alăturat vecinilor panicaÅ£i. Clădirea de vizavi se îndrepta ameninţător spre noi. Dintr-o dată, balansul s-a oprit. Nimeni însă nu s-a întors în casă. Cei care mai trecuseră prin aÅŸa ceva avertizau asupra pericolului repetării „scuturăturilor“. Din fericire, casa mea nu a fost avariată serios, dar deja se simÅ£ea în aer praful, ridicat din foste ziduri ajunse moloz, prin tot oraÅŸul. Parcă pentru a mai împrospăta aerul, se pornise o ploaie agasantă, măruntă ÅŸi deasă. Târziu, spre ora 2.00, oamenii au plecat din ploaie, mergând pe la casele lor. Cu siguranţă, cei care au trăit acele clipe ÅŸi le mai amintesc ÅŸi azi. Fiecare le-a trăit cu groază, unii au ÅŸi azi sufletele îndurerate, în urma pierderii unor oameni dragi. Nu cred că prin prisma percepÅ£iei grosiere a realităţii putem distinge un raport de cauzalitate între încercările la care ne supune natura, cutremure, alunecări de teren, ploi diluviene, inundaÅ£ii ÅŸi „tectonica“ socio-politică mondială ori ploile torenÅ£iale ale promisiunilor, intenÅ£iilor de „bine mondial“ planetar. Åži, totuÅŸi, într-o realitate sensibilă, nu putem să nu distingem (ÅŸi distingem, dar, „de câte ori omul vede un rău/Åži tace-ntorcând capul său“) că ÅŸi stihiile naturii, ÅŸi cele provocate de om îÅŸi sunt unele altora ÅŸi cauze, ÅŸi efecte, în multe cazuri. Plătim ÅŸi noi, românii, odată cu Planeta, deconturile supercivilizaÅ£iei, cu efecte catastrofale (pre)vizibile: distrugerea stratului protector de ozon, efectul de seră, dispariÅ£ia unor specii din flora ÅŸi fauna planetei. În schimb, apar specii modificate (degradate) genetic, schimbări climatice majore ÅŸi odată cu ele, pe fondul slăbirii imunităţii ÅŸi a adaptabilităţii la mediu, sute, mii de noi suferinÅ£e, dezechilibre, atrofieri ÅŸi, nu în ultimul rând, polua-rea, degradarea, atrofierea condiÅ£iei umane. Fuioare de fum, de smog, se ridică de pe Planeta albastră, sfidând porÅ£ile albastre ale Cerului, ÅŸi, odată cu ele, învăluite în ele, păcatele strigătoare la Cer ale luptei omului împotriva omului, cu arma atomică, chimică, economică, bacteriologică, toate considerate culmi ale minÅ£ii ÅŸi civilizaÅ£iei uma-ne. Planeta albastră! AÅŸa se mai vede Pământul, deocamdată, privit poate doar prin hublourile navelor spaÅ£iale, dar privită în detaliu, „cea mai frumoasă stea“ pare pe alocuri un uriaÅŸ deÅŸert de cenuşă. Sub acest aspect, nu s-a întâmplat nimic bun. „CeaÅ£a“ persistă de la Vladivostok în Chile ÅŸi de la Vancouver la Tokio. Mai jos, câteva flash-uri ale unor realităţi foarte recente. Cele mai apropiate ÅŸi triste realităţi, cutremurele din Chile ÅŸi Haiti. Tsunamiul pornit chiar în 26 decembrie 2004 care a lovit devastator (peste 200.000 de morÅ£i) sudul Indiei, Thailanda ÅŸi Indonezia. Sunt date certe că proporÅ£iile dezastrului puteau fi considerabil micÅŸorate dacă omul nu lucra împotriva naturii igno-rând, distrugând barierele naturale de mangrove, acei copaci cu rădăcini uriaÅŸe, adevăraÅ£i stâlpi de susÅ£inere. În sudul Indiei, statul Tamil Nadu a fost distrus aproape în totalitate, excepÅ£ie făcând teritoriile unde, cine ÅŸtie cum, mangrovele nu fuseseră defriÅŸate. România, 2008. Satele Moldovei de nord ÅŸi ale MaramureÅŸului istoric. Râuri ieÅŸite din matcă! Râuri de lacrimi! Case plutind cu bucata de pământ alunecată în râu. Imagine de coÅŸmar! Într-un sat, cimitirul, aflat pe un deal, devenise casa ÅŸi speranÅ£a de viaţă pentru câteva familii. Doi copii, un băiat ÅŸi o fetiţă, pe o pătură ponosită, noaptea, culcaÅ£i de părinÅ£ii lor, cu capetele pe „pernă“, o piatră funerară! În acele zile ÅŸi nopÅ£i de coÅŸmar, clopotele au bătut neîn-cetat, să alunge norii. Ploile s-au oprit, dar suferinÅ£ele, grijile au rămas. Nerezolvate. Mereu vin ploi diluviene. O parte dintre ele sunt ÅŸi lacrimile copacilor, pomilor retezaÅ£i de inconÅŸtienÅ£a unora. Era de ajuns să fie lăsaÅ£i în viaţă acei pomi, pentru a proteja vieÅ£i, destine uma-ne. Ca să nu mai vorbim de inundaÅ£iile din sudul Olteniei. Câteodată, natura ne mai trage de mânecă, amintindu-ne că tot la ea găsim „remediile naturiste“ împotriva stihiilor dezlănÅ£uite de ea sau de noi. E din nou primăvară, vor fi din nou ploi. Vor fi „aur ÅŸi argint“ pentru sămânÅ£a din brazdă? Sau lacrimi ÅŸi suferinţă? Va fi cutremur? Se estimează că în BucureÅŸti ar face 500.000 de victime. Vor fi frământări sociale, miÅŸcări seismice în societatea civilă ÅŸi cea politică?
În timp ce scriu aceste rânduri ascult „Vânare de vânt“. Cântă MoÅ£u’ PitiÅŸ. „De câte ori omul vede un rău/Åži tace-ntorcând capul său...Răspunsul prieteni, e vânare de vânt, răspunsu-i vânare de vânt“...
Åži, totuÅŸi! S.O.S Planeta albastră! S.O.S natura! S.O.S condiÅ£ia umană!