21.7 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăOpiniiGhinionul lui Traian Băsescu

Ghinionul lui Traian Băsescu

Fiecare are un ghinion în viaţă. Ni-l ducem cum putem, fie că are faţa unei doamne nepotrivite pentru noi, fie că se numeşte neşansă. Când însă preşedinţii au ghinion, el se răsfrânge asupra fiecăruia dintre noi. Ghinionul fiecăruia plus ghinionul preşedinţilor fac împreună gropi în şosele, deficit bugetar, inflaţie şi şomaj.
Ion Iliescu a avut ghinionul că a ascultat de cine nu trebuia în ianuarie 1990, când a decis să transforme FSN în partid, şi în mai 1990, când a aprobat (tacit, fără acte, ce credeaţi???) intervenţia „profesioniştilor“ de la Interne în Piaţa Universităţii. Am tras douăzeci de ani după aceste două decizii eronate, bântuite de ghinion. Emil Constantinescu a avut ghinion cu alegerea celor care urma să devină prim-miniştri. Victor Ciorbea a dovedit că nu poate conduce 20 de miniştri într-un guvern, darămite o ţară întreagă, iar pe Radu Vasile nici măcar nu l-a interesat conducerea guvernului. Emil Constantinescu a avut puţin noroc cu Mugur Isărescu ca prim-ministru, dar era prea târziu ca să mai anuleze efectele pisicii negre care se plimba pe acoperişul Cotroceniului. 
Ghinionul lui Traian Băsescu nu este nici criza financiară (crizele vin şi trec, cine are două-trei fete în curte ştie bine, mai ales înainte de măritiş), nici Viorel Hrebenciuc (pe care l-a tratat cu flacăra violetă), nici Mircea Geoană (care s-a tratat singur). Ghinionul lui Traian Băsescu se numeşte „ministru de finanţe“. În aproape şase ani de mandat a avut patru: Ionuţ Popescu, imberbul investitor la bursă, Sebastian Vlădescu, pleziristul tomnatic cu gură mare, Varujan Vosganian (o probă vie a faptului că ambiţia fără limite te îmbracă în cămaşă neagră cu centură de piele) şi Gheorghe Pogea – un om probabil bun, dar nu la toate, cu atât mai puţin la Finanţe.
Dacă Traian Băsescu ar fi avut noroc la Finanţe, nu s-ar fi tăiat brusc acordul cu FMI în 2006, imediat după introducerea cotei unice s-ar fi majorat TVA ca să nu ajungem în deficit bugetar şi comercial de zeci de miliarde de euro şi nu s-ar fi trimis în fiecare lună decembrie (în 2005, ’06, ’07 chiar şi ’08) câte 1% din PIB-ul mereu în creştere către consiliile judeţene, municipale şi comunale. Ce s-a întâmplat cu aceşti bani nu interesează pe nimeni. Dacă însă ar fi vreun un curios să cerceteze, ar vedea că s-au cumpărat maşini cu 240.000 de euro bucata, s-au plombat drumuri judeţene şi comunale cu 30 de milioane de euro kilometrul, s-au reparat străzi cu 1.000 de euro metrul pătrat şi s-au construit toalete şcolare cu 70.000 de euro tronul. Apoi stăm şi ne mirăm cum campania electorală a unui preşedinte de consiliu judeţean a ajuns la trei milioane de euro, a unui primar de sector – la cinci milioane şi a unui candidat la preşedinţie – la zece milioane. Care mai şi pierde după toate cele… Nici o clipă să nu-şi imagineze cineva că aceste campanii electorale luxuriante nu sunt finanţate din bani publici, încasaţi cu suprapreţ pe lucrări câştigate la licitaţie. Licitaţii adevărate, nu ca acelea ale d-nei Ridzi, care întâi a dat banii şi apoi a făcut licitaţia. Vorba unui cunoscut politician, acum aflat într-o uşoară jenă metafizică: „Nici măcar să fure nu ştiu!“.
Ce ar face un ministru de finanţe care nu ar mai fi purtător de ghinion pentru Traian Băsescu? Ar face exact ce scrie la carte. Nu ce îi trece prin cap, nu ce citeşte prin Financial Times, nu ce se spune seara la tocşoul prietenos. La carte scrie că un ministru de finanţe trebuie să crească veniturile şi să scadă cheltuielile. Ca să scazi cheltuielile, ai trei căi: privatizarea, externalizarea şi creşterea productivităţii. Mai sunt sute de companii în proprietatea statului, cea mai mare parte dintre ele producătoare de deficite, care se reflectă în deficitul consolidat. Pe vremea lui Emil Constantinescu se numeau „găuri negre“, acum miniştrii de finanţe le-au uitat, că Mircea Badea nu se referă la ele. Privatizarea acestor companii ar duce la eliminarea pierderilor din bugetul statului, dacă nu şi la creşterea veniturilor acestuia. Nu pot uita exemplul SIDEX: cât a fost de stat, pierdea un milion de dolari pe zi, când a devenit privat, câştiga un milion de dolari pe zi. E drept că nişte politicieni şi-au închis brusc firmele de negoţ cu tablă după privatizare. Şi strigau că ne-am vândut ieftin avuţia naţională. Gratis dacă le dai, tot ai făcut ceva. Măcar nu mai ai pierderi la buget.
Externalizarea înseamnă să privatizezi serviciile auxiliare ale administraţiei centrale. Dacă v-aş spune că o direcţie de protecţia copilului dintr-un sector din Bucureşti are autobază, nu m-aţi crede. Sau că la Ministerul Finanţelor se colectează, între altele, peste 60 de taxe şi impozite a căror administrare costă mai mult decât colectarea, iarăşi nu m-aţi crede. Să iei 50 de milioane impozit pe an şi să te coste 80 de milioane, da, este o situaţie, cum ar spune Nilă a lu’ Moromete. Să dau şi un exemplu personal. Administrarea Legii nr. 9 din 1999 cerea la Finanţe 30 de oameni care procesau cam 60 de dosare pe lună. Când s-a mutat la Cancelaria Primului-Ministru, aceeaşi operaţiune a cerut cinci oameni care lucrau 1.600 de dosare pe lună. Nike. Dacă vrei, poţi.
Creşterea productivităţii muncii este poate cel mai puţin de discutată. Nimeni nu calculează productivitatea muncii în serviciile publice. Pot doar să vă spun că în sectorul privat sunt şase oameni în TESA la 100 de salariaţi, iar în sectorul public – 28. Cred că fiecare ştie cel puţin un exemplu.
Cât despre creşterea veniturilor… În cartea de anul I scrie că trebuie să scazi taxele directe şi să le creşti pe cele pe consum. Deci, scazi impozitele pe venituri, le simplifici, reduci evaziunea fiscală şi creşti TVA-ul. Fiecare e liber să-şi cumpere ce maşină vrea. Dar dacă îţi iei un Ferrari cu 300.000 de euro, plăteşti un TVA de 25%, adică 75.000 de euro, care sunt pensiile unui oraş măricel pe o lună. Cu taxele vamale şi accizele nu te poţi juca, fiindcă sunt europene. Dar cu TVA-ul şi alte impozite indirecte, da, că sunt naţionale, mioritice, ale noastre, încă din vremea lui Decebal.
Până acum, Traian Băsescu a avut noroc în viaţă. Să vedem cum se luptă cu ghinionul de la Finanţe.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

23 COMENTARII