Nevoia de Făt-Frumos

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

„Eu rămân ce-am fost, romantic!“. Cred că există cu adevărat Făt-Frumos! Cred în el de când l-am cunoscut, din poveştile pe care mi le spuneau ai mei, literalmente la gura sobei, în zilele, serile de iarnă, când, din motive meteo, eram „consemnat“ în casă, cu interdicţie la săniuş sau la bulgărit alături de copii. Simt şi acum mirosul căldurii sobei de teracotă încălzite cu lemne, ambientul în care mama, tata, depănau firul poveştilor. Cum aş putea uita mirosul de cartofi copţi în jarul sobei? Cartofii copţi în sobă, asezonaţi cu sare şi „un vârf de cuţit“ de unt erau „delicatesa“ mea preferată, când ascultam poveştile. Aud şi acum glasul tatei, când mă învăţa cântecul „A ruginit frunza din vii“! De la mama am aflat despre un alt Făt-Frumos, 100% autohton, pe care noi îl „aniversăm“ la 24 de februarie, cum spunea mama. Dragobetele! Mâine este Valentine’s Day, oarecum omologul Dragobetelui, intrat în cărţile cu poveşti din epoca postmodernistă. Departe de mine gândul de a nega sărbătoarea de import, dar, până mai ieri, mă durea să văd cum vălul uitării se aşternuse aproape plenar peste Dragobete. Părinţi, bunici, oameni simpli, intelectuali, oameni politici, luaţi cu prozaica, trista grijă a zilei de mâine sau prinşi în vârtejul aderării - globalizării europene - mondiale, uitaseră să ducă mai departe povestea autohton-identitară. Firesc, nepoţii, copiii, printr-un simplu clik, au produs... declicul foamei de nou, s-au înfruptat cu produsul de import găsit pe „masa“ pe care noi, maturii, uitaserăm să punem hrana spirituală autohtonă. Dar, du-te vreme, vino vreme (ce-i drept, scurtă, nu ca-n poveşti!), s-a întâmplat ce trebuia să se întâmple. Bunici, părinţi, l-au regăsit în minţi şi suflete pe Făt-Frumos şi l-au dat pe mâna copiilor. E drept – cunosc asemenea cazuri – sunt copii care, cu minţi scotocitoare, l-au găsit singuri pe Făt- Frumos, prin aplecarea lor spre citit cărţi vechi, de poveşti, de prin bibliotecile părinţilor, sau, descoperindu-l, paradoxal, pe...net! Poate au vrut şi ei să-l cunoască pe Făt-Frumosul părinţilor, bunicilor lor. Poate sunt sătui de Făt-Frumosul postmodernist, retehnologizat, înarmat cu arme laser călărind bidiviul 4X4 hrănit cu benzină, sau de Ileana Cosânzeana siliconată, purtând conduri Cavalli piele 100% şi rochii Versace.
Mi-e drag să văd astăzi cum copiii au mutat centrul de greutate al atenţiei spre sărbătoarea neaoşă, ei „ţin“ şi Dragobetele, pentru că ştiu de el, pentru că îl iubesc, pentru că e de-al lor şi de-al părinţilor lor! De dragul acestor copii, de dragul copilului din mine, m-am întors la lecturile copilăriei, tot pentru a-l (re)găsi pe Făt Frumos. Este un gest, o atitudine de maturitate mentală, spiritual-afectivă să te întorci mereu şi mereu la valorile perene întruchipate de Făt-Frumos înarmat cu paloşul adevărului, îmbrăcat în straiele binelui şi frumosului. M-am înrolat alături de prietenii lui, şi până i-oi fi eu de ajutor, îmi este el de ajutor în bătăliile cu minciuna, urâtul, răul. Mai câştigă bătălii şi acestea, dar niciodată războiul! Făt-Frumos e „greu de-nvins“. Imposibil de-nvins! Să (re)învăţăm povestea, noi, maturii, să o spunem mai departe, sau, parafrazându-l pe genialul nostru Tudor Gheorghe, să reînvăţăm „poveşti pentru bunici, să le spună celor mici“. Şi chiar maturilor care mai iubesc povestea.
Mi-am educat privirea să vadă la oameni fizionomia sensibilă, frumuseţea, tinereţea sufletului, dincolo de aparenţele vârstei din buletin.
De aceea, îmi sunt dragi deopotrivă tinerii cu entuziasmul lor, pe fondul căruia se întrevede înmugurind maturitatea gândului şi a faptei, dar şi vârstnicii îmbătrânind frumos, cu echilibru şi cumpătare în judecată, din care dau rod sentimente şi fapte profunde, iar dulcea pasăre a tinereţii mai poposeşte din când în când, în palmele făcute căuş…
…Era pe vremea când începusem să-mi dau seama că Moş Crăciun seamănă foarte bine când cu tata, când cu unchiu’ Gheorghe de la Sibiu. Ascultam, la gura sobei, povestea de rigoare. Îl întreb pe tata: tu zici că au trăit până la adânci bătrâneţe, şi poate mai trăiesc şi-acum; eu de ce nu mă-ntâlnesc cu ei niciodată? După câteva clipe, vine răspunsul: eee, sunt pe-aici, printre noi, sunt deghizaţi, nu au voie să se-mbrace cu hainele alea frumoase şi scumpe, nu poartă paloş, că n-au voie cu arme. Dacă eşti atent, ai să-ţi dai seama că Făt-Frumos se ascunde în toţi oamenii pe care ai să-i întâlneşti şi care o să te iubească sau tu o să-i iubeşti pe ei, dar, să ştii că nici Zmeul, nici Spânul n-au murit. Trăiesc şi ei. Să te fereşti de oamenii răi, de minciună, de urât, de rău! De-atunci, îl caut. Uneori îl (re)găsesc pe Făt-Frumos, în sufletele şi în faptele oamenilor!
E drept, câteodată, Zmeul mai împrumută hainele lui Făt-Frumos şi mă derutează pe moment, dar, am învăţat să desluşesc tot ce e contrafăcut…
Mi-a fost şi mi-e drag să mă prind tovarăş de drum, să mă ştiu apărat de Făt-Frumos. L-am descoperit pe Făt-Frumos în cuvântul scris, în culorile aşezate măiastru în picturi, în sunetele muzicale alăturate armonios. Toate m-au ferit şi mă feresc de rău, de minciună, de urât. Eu cred că Brâncuşi este Făt-Frumos, sau, dacă nu, cu siguranţă, „este din neamul lui Făt-Frumos“, cel ce „a străbătut veşnicia pe jos“. Sunt mândru să ştiu că am călcat pe urmele paşilor lui, pe strada Madona, unde a stat în gazdă o vreme, când era elev la Şcoala de Arte şi Meserii. Am fost mândru să aflu de la părintele Neamţu - fie-i amintirea veşnică! - de la biserica Madona că ucenicul Brâncuşi a sculptat catapeteasma lăcaşului de Lumină. În 19 februarie 1876 s-a născut „cel mai mare sculptor al omenirii, Constantin Brăncuşi“, şi nu va muri niciodată! Oricare au fost, sunt şi vor fi vremurile, a fost, este şi va fi nevoie de Făt-Frumos, de poveste, de vis! Întrebare retorică: nu mai visăm pentru că îmbătrânim sau îmbătrânim pentru că nu mai visăm?
Închei cu câteva versuri-mesaj-manifest ale altui oltean, poetul naţional în viaţă, Adrian Păunescu:
„Mai visaţi de vreţi să fiţi/ Fericiţi cu capu-n pernă/ Feriţi epoca modernă/ De rigizi şi scofâlciţi… Voi, care aveţi copii/ Nu-i lăsaţi sub gând satanic/ Să respire sterp, mecanic/ Ca şi când nici nu ar fi/ Doborâţi himera jos/ Oameni, reveniţi în lume/ Pe umana voastră culme/ Regăsiţi pe Făt Frumos“.