Fundaţia şubredă a pieţei imobiliare şi nisipurile mişcătoare din Dubai

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Arşiţa deşertului pare a-i fi înfierbântat serios în anii de boom pe investitorii care au ales să finanţeze proiectele faraonice din Dubai. Altfel nu ne putem explica de ce au venit cu atâtea miliarde pentru a susţine construcţia în doar două decade a unui conglomerat urban, turistic şi financiar care la New York s-a configurat în patru secole. Aşa ne apare post factum implicarea capitalului speculativ în inflamarea unui balon de săpun imobiliar într-o zonă altădată pustie. Iluzia grandorii şeicilor şi mirajul turiştilor (legat cu siguranţă de deşert) de a fi trataţi ca nişte staruri de cinema au permis escaladarea acestui uriaş bubble, a cărui responsabilitate o poartă, totuşi, până la urmă, reprezentanţii marelui capital. Un monument fără fundaţie, construit pe nisipuri mişcătoare. Nu putem caracteriza altfel parcul de distracţii conceput pentru a atrage, începând cu 2015, nu mai puţin de 15 milioane de turişti pe an, adică de zece ori mai mult decât locuitorii din Dubai, de trei ori mai mult decât populaţia Emiratelor Arabe Unite şi mai bine de un sfert din întreaga populaţie din Peninsula Arabică.
Ridicat cu muncă de sclavi (la care au consimţit nu doar şeicii, ci şi puternicele consorţii occidentale contractante) de muncitori fără speranţă din India, China şi Bangladesh, Dubai s-a dorit a fi suprema sfidare - paradoxal - nu a moştenitorilor unor vechi şefi de triburi din Peninsula Arabică, ci a unei civilizaţii occidentale într-un declin evident. Poleiala de „glamour“ adusă în faţă de luxul ostentativ, departe de a fi văzută ca un simptom al acestei decadenţe, a fost motorul care a adunat din întreaga lume cotizanţi la o bulă speculativă de proporţii groteşti. De la fotbalişti la vedete din industria cinematografică americană, de la prinţi la staruri porno, de la miliardari ruşi până la fonduri de pensii administrate de aventurieri, cu toţii au participat la antrenarea unei spirale abracadabrante într-un colţ de lume cu nimic special în afara faptului de a fi avut o elită conducătoare posedată de o ambiţie egală cu nebunia.
Ceea ce nimeni nu a spus în anii de boom, dar a fost admis încă acum mai bine de un an de unii analişti economici s-a întâmplat în cursul săptămânii trecute: bula imobiliară din Dubai, care începuse să deflateze încă din 2007, s-a spart în capul creditorilor. Companiile care au dezvoltat proiectele nemaipomenite din Emirat, Dubai World, Nakheel, Limitless, Dubai Port Free Zone World, Palm District Cooling, Dubai Drydocks, au cerut moratorii pentru împrumuturile în valoare de 59 de miliarde USD, pe care le-au contractat pentru finanţarea lucrărilor de construcţie. Cum scadenţele până în 2011 însumează 14,68 miliarde USD, ne putem da seama că băncile creditoare - cea mai mare parte a lor din Europa - se confruntă cu probleme într-adevăr serioase.
Cutremurul din Dubai ne spune încă o dată că anemica revenire a PIB-ului în unele ţări nu este un semn al încheierii crizei financiare. Aceasta se află încă în faţa noastră, în condiţiile în care problema datoriilor, cauza principală, nu a fost abordată pieptiş de către jucătorii economici din piaţă, invitaţi de guverne şi de băncile centrale la un joc de glezne pe marginea terenului, unde ar trebui să vină adevărata confruntare cu fenomenele profunde care au determinat turbulenţele financiare. Implozia creditului, care a început pe veriga cea mai slabă a ipotecilor subprime, este un proces care va continua în următorii ani, afectând economia reală inflamată în mod absent în anii de boom de împrumuturile nesustenabile şi investiţiile greşite reali-zate cu bani ieftini.
Ceea ce a ieşit la iveală săptămâna trecută în Dubai comportă însă multiple semnificaţii pentru pieţele financiare şi ar trebui să zăbovim asupra câtorva întrucât nici România nu este ocolită de implozia creditului. În primul rând, observăm că spargerea bulei imobiliare încă are etape bune de parcurs şi că acest fenomen nu poate să nu aibă implicaţii majore asupra sectoarelor conexe şi, mai ales, a celui financiar. Vedem că scăderea preţului activelor imobiliare, subutilizarea acestora, loveşte direct în băncile creditoare. Departe de a fi ceva izolat exclusiv în piaţa de real estate, deflatarea unui bubble imobiliar se propagă în întreaga economie prin distrugerea lichidităţilor pe care finanţatorii contau iniţial. Investiţiile imobiliare s-au transformat din minele de aur la care sperau toţi în perioada de boom în veritabile găuri negre în care dispare excesul de lichiditate artificial creat în exuberanţa expansiunii creditului.
În al doilea rând, avem validată pe deplin justificarea neîncrederii din pieţele financiare faţă de contrapartea într-o tranzacţie. Atât timp cât putregaiul financiar este într-atât de extins, este greu de precizat cine pe ce portofolii stă şi cine şi câţi bani mai poate recupera din sumele generos trecute în bilanţurile băncilor şi în catastifele fondurilor de investiţii. Observăm, de asemenea, că soluţia nu este nici pe departe cea preconizată de băncile centrale din statele dezvoltate. Simpla injecţie de lichiditate nu înseamnă relansare economică întrucât - s-a văzut - banii pot fi drenaţi către cele mai nebuneşti plasamente, către cele mai fantasmagorice planuri investiţionale, fără şanse reale de a fi recuperaţi într-o perioadă de implozie generalizată a creditului.
Finalmente, criza din Dubai ne spune că garanţiile de stat nu înseamnă nimic, atunci când limitele evidente ale economiei reale şi (non)sensul pur matematic al funcţiei exponenţiale ajung în punctul ireconciliabil de unde începe evaporarea avuţiei ireale. Iluzia randamentelor perpetuu pozitive pentru instrumentele cu venit fix sau alte vehicule financiare girate de stat primeşte o lovitură năucitoare odată cu default-ul din emirat. Nici Dubaiul şi nici fondul suveran din Abu Dhabi nu s-au înghesuit pentru un bailout care să salveze creditorii de plasamentele greşite realizate anterior. Extrapolând, ne putem da seama că, aşa cum finanţele emiratului nu au marşat la îndeplinirea garanţiilor, la fel titlurile de stat vor cunoaşte o implozie în momentul în care scadenţe importante vor depăşi nu numai orice posibilitate de rambursare din taxări, ci şi o rostogolire pe mai departe a datoriei suverane. Şi aici nu trebuie să ne gândim numai la perspectiva falimentului de facto al unor ţări emergente, dar chiar la colapsul financiar al celui mai mare datornic al lumii, Statele Unite ale Americii. Rulând deficite cronice, susţinând un imperiu global bugetivor, având baze militare în toate colţurile de lume, acumulând datorii pe o scară exponenţială imposibil de parcurs îndărăt, SUA se vor găsi - ca şi Imperiul Sovietic acum 20 de ani - în faliment. Putregaiul financiar ascuns sub preş, datoria publică care urcă din trilion în trilion, dublate de pierderea de prestigiu pe plan internaţional vor face bondurile eliberate de Trezoreria americană la fel de indezirabile pentru investitori ca orice alte hârtii junk emise de companii insolvabile sau ţări bananiere cu regimuri corupte şi incompetente.
Este greu de cuantificat impactul pe care evaporarea banilor din Dubai îl va avea pentru pieţele financiare internaţionale pe termen scurt, mediu şi lung. După cum nu ştim care va fi dimensiunea colapsului din Europa emergentă unde, de asemenea, s-a inflamat o bulă imobiliară de proporţii. Totuşi, falimentul care se profilează în Dubai ne avertizează asupra anvergurii fenomenului de implozie a creditului care nu pare a fi reversibil cu toate strădaniile băncilor centrale de a impulsiona din nou aberaţia consumului pe credit. Ultimul balon de săpun inflamat de lichidităţile fabricate de sistemul financiar, cel imobiliar îşi dezvăluie fundaţia şubredă. Nisipurile mişcătoare din Dubai înghit acum acest castel plăsmuit de banii aruncaţi de bănci şi iluziile celor mai lacomi dintre investitori. Să nu credem că situaţia va fi dramatic diferită prin alte colţuri de lume.