Duminica unui păcătos din Harlem

Prima dată le-am observat pe ele. În sala-amfiteatru cu bănci căptuşite în roşu, pline ochi de mulţime, pălăriile lor albe pluteau deasupra tuturora ca nişte vapoare uriaşe. În viaţa mea nu am văzut o asemenea paradă de pălării: ovoidale, cu perle, cu funde, cu boruri uriaşe sau ca nişte burlane. Şi toate albe, o culoare cu atât mai strălucitoare cu cât rochiile erau mai negre şi mai bine întinse pe pielea întunecată a bătrânelor negrese.
De multă vreme doream să iau parte la una dintre celebrările duminicale ale „bisericilor-negre“ din Statele Unite. Am ajuns în Harlem într-o zi însorită şi lăţită strălucitor peste străzile largi ale New Yorkului. Am rezistat ispitei de a-mi îngropa buzele în puful clătitelor cu sirop de la „I-hop“ şi m-am grăbit către „The Abyssinian Baptist Church“ unde, începând cu ora 11.00, urma să predice faimosul reverend Dr. Calvin O. Butts III. Duminică dimineaţa, Harlemul seamănă cu un iad părăsit de draci, care între timp a înflorit. Printre blocurile de zece etaje din cărămidă roşie decorată cu graffiti se leagănă negrese grăsane, se fugăresc prunci creţi, iar fetele tinere îşi aşteaptă rândul la coafor. Sunt umbre dulci pe trotuar şi vremea e blândă. Şi totuşi e Harlemul, cartierul în care, în urmă cu două decenii, se produceau 7.000 de jafuri anual.   
La intrarea în „The Abyssinian Church“, un bărbat îmbrăcat în frac m-a rugat să aştept. A dispărut în spatele uşilor masive cu clanţe elegant argintate. În stânga mea, aşezaţi frumos pe două rânduri, mai mulţi „latinos“ vindeau felurite mărgele, eşarfe, nuci glazurate şi alte minunăţii frumos mirositoare. Din semiîntunericul coridorului bisericesc a răsărit mâna înmănuşată în alb a bărbatului în frac, făcându-mi semn să-l urmez. Am fost condus până la locul meu, păşind pisiceşte, căci celebrarea deja începuse şi Dr. Calvin O. Butts III predica. Un bărbat masiv cu ochelari fini, faţa rotundă şi voce exersată de orator. Bubuitoare exclamaţii, şoapte prelungi, glume iscusite, toate aceste artificii menite să prindă atenţia, să o ţină strâns în capcană şi să nu-i dea drumul până ce mesajul evanghelic al zilei nu a fost reţinut: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-şi plece capul“. Mulţimea de cuirasate cu pălării albe se clătina pe valurile predicii doctorului Butts şi, uneori, o fetişcană cu rochie înflorată striga: „Spune-le adevărul Reverendule!“.
Reverendul a încheiat după aproape o oră. S-a aşezat într-un colţ, pe un scaun masiv din lemn şi a băut din paharul aşezat alături. Faţa îi era ascunsă de crucifixul mare din mijlocul sălii, dar puteam să-i văd mâinile tremurând: de încordare, de vreo boală ascunsă? Când liniştea a fost spartă de corul gospel format din vreo 50 de voci am simţit milioane de ace furnicându-mi corpul. Erau incredibili. Se legănau la început lent şi adânc pe melodia tristă… Apoi venea „Jesus!“ şi vocile bubuiau, sunetele se întreceau în spirale deasupra mulţimii ridicându-le pe negresele de neurnit, ridicând braţele europenilor spectatori, ridicându-i pe tinerii în haine înflorate. Era muzica precum manifestarea unui act divin, muzica înţeleasă ca revelaţie. La finalul celebrării, întreaga adunare a schimbat semnul păcii: o îmbrăţişare sau un salut ca readucere aminte „Jesus loves you“.
Biserica reverendului Butts a fost înfiinţată acum 200 de ani. În anii ‘70, atunci când în Harlem crimele se petreceau chiar la lumina zilei, „The Abyssinian Church“ a pornit un program de educare a tinerilor din cartier. După mulţi ani de perseverenţă, primarul Giuliani i-a remarcat şi a început să sprijine programul bisericii. Astăzi, rata criminalităţii în Harlem a scăzut cu 90%. Ca şi mulţi alţi oameni, clerici sau nu, reverendul Butts este un păcătos(o recunoaşte chiar el). Dar e un păcătos de la care avem multe de învăţat, chiar dacă trăim într-un oraş aflat la mii de kilometri distanţă.