Alin TEODORESCU

Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Vineri, 7 august 2009, după cinci ani de la intrare, m-am autosuspendat din PSD. Statutul îmi permite, acel document înregistrat la tribunal de care nimeni nu mai ţine seamă în partid. Autosuspendarea este o procedură utilă pentru cei care nu vor să devină migranţi politici sau alergători după câini cu covrigi în coadă. Te dai la o parte, fiind totuşi parte. Trasezi o linie de demarcaţie între tine şi ei.
Ce se întâmplă cu Partidul Social-Democrat astăzi este de-a dreptul strigător la cer. Dintr-un organism viu, cu eforturi interne pentru modernizare greu de imaginat, a devenit un bolnav politic, care mai are destulă carne pe oase ca hienele şi ciorile să stea pe margine pentru a rupe bucăţi din el când nu se va mai putea mişca.
Îmi este foarte greu să scriu aceste lucruri şi încerc să-mi măsor cuvintele. Cu atât mai mult cu cât doi ani, 800 de zile, le-am consacrat organizării partidului. Nu m-am ocupat de nimic altceva, firme, funcţia de deputat – care nu-mi plăcea deloc –, familie. Din ianuarie 2005 şi până în februarie 2007 nu am lucrat decât în sediile partidului, la Băneasa şi în Kisseleff, pentru partid. În 2005 şi 2006 am făcut 140.000 de kilometri cu maşina – şi vă rog să mă credeţi că nu este deloc plăcut –, vizitând toate sediile judeţene şi municipale de partid din ţară. Am condus Departamentul de planificare strategică a partidului, care a format o mică echipă de adevăraţi specialişti dispunând de cele mai bune instrumente de planificare strategică pe care le avea atunci o instituţie politică şi chiar publică din România.
Dar procesul de modernizare a partidului începuse încă din vara anului 2004. Dacă vă aduceţi aminte, alegerile locale din 2004 au fost un şoc pentru PSD. Deşi s-au obţinut cele mai bune rezultate istorice ale PSD-ului, peste 50% dintre primării fiind câştigate la urna de vot, presa a interpretat rezultatele alegerilor locale ca un eşec al PSD – partidul-stat, atotputernic, care ar fi urmat după analizele unor bezmetici să ia peste 60% dintre voturi. Consecinţele au fost dramatice: PSD s-a prăbuşit cu 14% în intenţia de vot pentru parlamentare şi prezidenţiale şi – pentru prima dată din septembrie 1999 –, PSD a devenit al doilea partid în preferinţele publicului. Alianţa D.A. conducea PSD cu peste opt puncte la începutul lunii iulie 2004, iar candidatul ei, Theodor Stolojan, trecuse pe primul loc în faţa lui Adrian Năstase.
S-a constituit o celulă de criză din trei oameni: Adrian Năstase, Octav Cosmâncă – poate cel mai bun organizator de partid pe care l-a avut România de multe decenii încoace – şi cu mine. Ne devenise clar că trebuie să facem ceva radical, care să modernizeze structurile partidului şi să îl elibereze de crusta cvasimafiotă care îl cuprinsese. A fost suspendată Delegaţia Permanentă, înlocuită cu un Birou de Coordonare, s-au introdus alegerile interne în partid şi s-a modificat radical tipul campaniei electorale pe care urma să o desfăşoare candidatul prezidenţial. În ciuda problemelor întâlnite în teren – abia atunci ne-am dat seama cât de departe era partidul de oamenii adevăraţi –, alegerile interne în partid au fost un succes, Biroul de coordonare şi-a făcut treaba foarte bine, iar campania prezidenţială începea să dea rezultate. La începutul lunii septembrie 2008, eram din nou la egalitate cu Alianţa D.A., iar candidatul prezidenţial Adrian Năstase îl egalase pe Theodor Stolojan.
Imediat a început bâlciul. Alegerile interne în partid arătaseră clar că mulţi dintre baronii locali de partid – care ocupau şi funcţii publice – erau pur şi simplu nedoriţi de simplii membri de partid. Nu dau nume, dar ,dacă aş publica rezultatele alegerilor interne din septembrie 2004, aţi fi uimiţi cât de raţionali şi oneşti erau membrii de partid din multe organizaţii judeţene, inclusiv Bucureştiul.
Eforturile de modernizare nu au trecut neobservate. Pentru prima dată în istoria aderării celor 12 state foste comuniste, Comisia Europeană a inclus aproape o pagină de analiză a schimbărilor din PSD în raportul anual de monitorizare, arătând că PSD se îndreaptă către o structură de partid modernă şi pragmatică. Parlamentul European a aprobat raportul CE, cu o menţiune specială pentru eforturile de modernizare a PSD.
În ianuarie 2005 a început lucrul la noul statut. Echipa a fost aceeaşi, numai că acum veneau idei şi sugestii din toate colţurile ţării şi se adăugase Ion Iliescu. S-au introdus alegerile pentru toate funcţiile de conducere din partid, s-a făcut mandatul de doi ani, s-a introdus obligativitatea raportului anual al preşedintelui de partid cu vot de cenzură, s-a elaborat programul de „trecere la roşu“, adică de asumare a tradiţiei socialiste (ziua de 1 Mai – transformată în pomană electorală de Vanghelie, culoarea roşie etc.), s-a introdus mecanismul de consultare internă în partid ş.a.m.d.
Poate vă aduceţi aminte Congresul din 19-20 aprilie 2005. Mari combinatori, baroni pe care îi găseai sub orice piatră a partidului, foşgăind pe întuneric, au căzut ruşinos la vot. S-a întâmplat să piardă şi Ion Iliescu, care, cuprins de elanul schimbărilor, nu a acceptat funcţia de preşedinte de onoare. A vrut să fie executiv, dar Congresul a decis că executiv va fi Mircea Geoană. Problema s-a corectat la Congresul din decembrie 2006, când deja partidul nu mai era o structură vie şi modernă, ci prada unor grupuri aflate în război fără milă: coloana a cincea a PD contra vechilor activişti, mai înclinaţi către o alianţă cu liberalii, cum mai avuseseră în anii grei de început ai democraţiei postrevoluţionare.
Mircea Geoană s-a dovedit un preşedinte care nu avea nici un interes să continue schimbările din partid. În 2006 a făcut din nou mandatul de patru ani, a aiurit mecanismul alegerilor interne şi a modificat structurile decizionale ale partidului. În 2007 a cedat influenţei coloanei a cincea şi a introdus moţiunea de cenzură împotriva guvernului minoritar Tăriceanu după ce, cu numai jumătate de an înainte, participase la suspendarea preşedintelui Băsescu. Inconsecvenţa politică a dus partidul la 22% în alegerile europarlamentare din 2007, cel mai scăzut nivel al PSD, neegalat decât de Viorel Hrebenciuc, în 1996.
În primăvara anului 2008, înaintea alegerilor locale, toată ceata de excluşi, marginalizaţi, ostracizaţi ai partidului a fost chemată înapoi pentru pregătirea alegerilor locale: Miron Mitrea şi superba lui echipă de profesionişti, Mădălin Voicu, Şerban Mihăilescu, Ică Voi-nea (pe atunci parlamentar de Dolj, ca premiu pentru munca depusă la locale a fost scos de pe orice listă în toamna lui 2008), eu, Ion Moraru (exclus şi el de pe lista pentru toamnă), Radu Podgoreanu. Am reuşit să aducem înapoi partidul la 31%, câştigând 17 preşedinţi de CJ, ceea ce era dublu faţă de cât ne profeţise Mircea Geoană.
Dar în toamna anului 2008 nu a mai putut opri nimeni decăderea: PSD a ajuns la guvernare, remorcă bălăngănită a democraţilor lui Băsescu, oferind girofare celor care fuseseră excluşi din echipa ministerială de Adrian Năstase: Dan Nica, Marian Sârbu, Ilie Sârbu, Ecaterina Andronescu, sau unor politicieni obscuri care confundă forfetarul cu hectarul. Marian Vanghelie - suspendat de Adrian Năstase şi Octav Cosmâncă în 2004 – pune secretari de stat la interne, Radu Mazăre se îmbracă în uniformă nazistă şi se dezbracă în ritmuri de latino, Liviu Dragnea – migrant politic şi veşnic client al DNA – cheamă la ordine miniştri şi şefi de stat. Viorel Hrebenciuc este şef de campanie electorală nu pentru a câştiga alegerile pentru Mircea Geoană – asta nu se mai poate –, ci pentru a negocia rămânerea la guvernare şi postul din Senat după înfrângerea previzibilă din alegeri.
Distrugerea PSD este o crimă împotriva democraţiei. După ce Traian Băsescu ne-a marginalizat în NATO şi UE, a pulverizat justiţia şi administraţia publică şi a sabotat partidele rupând PNL şi ameninţând UDMR, acum PSD devine victima luptelor mafiote.
Nu vreau să fiu parte a acestui proces. Dar nici nu devin traseistul politic la modă în lumea politică de azi.