Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Săptămâna trecută, Banca Naţională a României a operat o nouă reducere a rezervelor minime obligatorii. Băncile au acces acum la aceşti bani, iar statul se va bucura de ei ca ursul la borcanul cu miere. O economie în contracţie, un mediu de afaceri reticent, pe drept cuvânt în actualul context, în strategiile investiţionale şi o populaţie supraîndatorată nu pot absorbi respectivele sume. O va face statul, care practică politica sacului fără fund. Băncile se bucură, la rândul lor, că pot împrumuta aceşti bani - cu randamente superioare decât cele oferite de BNR - unei entităţi despre care se spune că nu poate da faliment. Totdeauna, gândesc bancherii, statul va găsi ceva de vândut, un monopol de încredinţat, resurse lăsate spre exploatare, fără a mai vorbi de varianta supraimpozitării populaţiei şi firmelor autohtone.
În anii de boom ai creditului, banca centrală a aplicat, într-un mod pe care îl putem aprecia drept corect, o politică anticiclică, limitând întrucâtva, prin aceste rezerve minime obligatorii ridicate, dezmăţul (pentru că refuzăm să îi spunem petrecere) împrumuturilor de consum şi ipotecare din piaţa românească. „Euroii“ aduşi de băncile româneşti cu capital străin în România au inundat în mod inflaţionist piaţa locală, incapabilă să absoarbă organic aceste fluxuri de capital. Acestea au fost implicit direcţionate căre piaţa imobiliară, unde a fost inflamată cea mai mare bulă speculativă din istoria României, dar şi către consumul nesustenabil al produselor din import. Băncile se plângeau în acei ani de politica „abuzivă“ a BNR, care îi constrângea în activitatea lor de implementare a capitalismului pe acest pământ. Acum, trezindu-se pe portofolii de credite nu prea îmbucurătoare în noua conjunctură economică, băncile şi-au reamintit de acele rezerve.
Presiunile de eliberare a acestora au fost deosebit de ridicate şi, în urma acordului de la Viena, la pachet cu împrumutul de la FMI, s-a putut conveni o formulă de reducere treptată a acestora. Guvernatorul Mugur Isărescu a avertizat că această diminuare va fi graduală, dar, în mod neaşteptat, aceasta s-a produs într-un ritm mai accelerat decât ar fi sperat şi cei mai optimişti dintre bancheri. Prelungirea unor linii de finanţare pe termen scurt către băncile-mamă şi rămânerea banilor în România prin împrumutarea statului au încurajat, probabil, conducerea băncii centrale să procedeze astfel. Mai mult decât atât, având în vedere apăsarea deficitului bugetar şi nevoile stringente ale Ministerului de Finanţe, reducerea RMO s-a realizat cu paşi din ce în ce mai hotărâţi.
„Este şi normal! În definitiv, erau banii băncilor!“, se grăbesc să sară tot felul de analişti care se pare că nu pot dormi de grija capitalului bancar din România. „În nici un caz nu erau ai BNR-ului!“. „Rezervele erau şi aşa prea ridicate!“. „Sunt banii băncilor!“. Sunt sintagme pe care le-am auzit repetate obsesiv în media de business. Bietele bănci ar fi folosit aceşti bani pentru o creditare sustenabilă a economiei româneşti, dar s-au văzut cu aceste fonduri „sechestrate“ de o bancă naţională cu o abordare învechită, posibilă numai în Bourkina Faso, ca să amintim deja celebra comparaţie a unui distins bancher. Acum, că, în sfârşit, BNR dă drumul la bani, e motiv de bucurie pentru toată lumea. Pentru bănci. Pentru Ministerul de Finanţe cu apa până la gât. Bineînţeles, şi pentru somnul liniştit al analiştilor, care tresaltă de îngrijorare că inflaţia ar putea urca la cer datorită măririi de la o bază de tot râsul a unor pensii sau salarii, dar care, în anii trecuţi, interpretau drept o dovadă de dezvoltare şi boom economic escaladarea inflaţiei activelor (în special imobiliare) prin banii pompaţi de băncile cu capital străin.
Acum, că lucrurile s-au mai liniştit, am putea totuşi să ne întrebăm încă o dată: „Până la urmă, ai cui sunt banii din rezervele minime obligatorii?“. Cu siguranţă, aşa cum s-a mai subliniat, nu ai BNR-ului. Atunci ai cui sunt? Sunt banii băncilor, aşa cum ni se repeta obsesiv? Realitatea cred că este cu totul alta. Banii băncilor sunt în credite ipotecare rambursabile în zeci de ani, în dezvoltările imobiliare rămase fără clienţi, îngropaţi în terenurile cu destinaţie speculativă şi nevândute, în societăţile de leasing auto cu parcările pline, în creditele de consum cu buletinul care cine ştie în ce proporţii vor putea fi recuperate. Cam acolo sunt banii băncilor, căci în această direcţie au fost utilizate liniile de finanţare în euro de la băncile-mamă.
Atunci ai cui sunt, ne mai întrebăm o dată, banii din rezervele minime obligatorii? Putem spune foarte clar. Sunt, de fapt, banii deponenţilor. Adică ai acelor români care au economisit, care au refuzat să marşeze la dezmăţul consumului pe datorie impulsionat de băncile care până mai ieri se jeleau după RMO. „Banii băncilor“ nu mai există. Au intrat în gaura neagră a finanţării unei pieţe imobiliare în bubble, în credite de consum, iar recuperarea lor este, teoretic, posibilă, în zeci de ani. Dacă băncile ar fi avut „banii băncilor“, nu ar fi alergat disperate la începutul anului după depozitele populaţiei într-o competiţie a dobânzilor care i-a descumpănit până şi pe cei de la BNR. „Banii băncilor“, nu trebuie să uităm, aşadar, sunt banii deponenţilor. Şi ne cam ia cu frig ştiind că oricând instituţiile bancare de la noi pot da prioritate băncilor-mamă la puţinii bani rămaşi după risipa din ultimii ani. Dacă avem în vedere acest aspect, trebuie să ne gândim că poate deponenţii ar fi fost mai liniştiţi să ştie acei bani blocaţi în BNR decât la discreţia băncilor care ar putea oricând fugi cu ei. Este, aşadar, o chestiune de opţiune foarte dură acum, dacă vrei, cu bună ştiinţă, să îţi ţii banii în depozite la bănci cu portofolii de credite ciudate şi pe a căror bună credinţă nu putem pune rămăşag.