Stelian TANASE

Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Cineva m-a întrebat ieri de ce nu am fost mai dur cu Gică Popescu sâmbătă la „3x3“. Îmi zicea că trebuia să îl iau mai tare, să îl fac să mărturisească. Amicul meu părea că ştie deja adevărul şi se plângea de faptul că nu l-am spus clar în emisiune. Omul „ştia sigur“ că Gică Popescu turnase la Securitate în anii ‘80. Ce probe aveţi?, îl întreb. Lasă că ştie toată lumea. Mata nu citeşti presa? Nu!, fac pe naivul. Îl întreb dacă a văzut dosarul de la CNSAS. Nu! Atunci cum aduceţi asemenea acuzaţii? Ridică din umeri şi zice: Uite aşa! Asta m-a pus pe gânduri. Graba de a judeca înainte de a avea cea mai mică informaţie concretă nu e un lucru bun. Nu tot ce scrie presa este şi adevărat. E obligatoriu să judeci cu capul tău. Realitatea este că de obicei cineva îşi ia informaţia dintr-o singură sursă. Eventual urmăreşte sporadic unu-două programe de ştiri TV. Din lipsă de timp, fireşte. Cine verifică (timp, mijloace?) mulţimea de ştiri cu care eşti bombardat zilnic? Asta ne  face vulnerabili, dependenţi de mass-media. Consumatorul este uşor de „dus“ într-o direcţie sau alta, făcut să creadă sau să nu creadă anumite lucruri. Opinia este extrem de volatilă şi lumea influenţabilă. Comuniştii ştiau asta bine; foloseau două instrumente: cenzură şi propagandă. Pe de o parte îţi interziceau accesul la anumite informaţii, pe de alta, în loc de ştiri furnizau prin Scânteia, televiziune, radio o ficţiune cu care înlocuiau  realitatea. Se obţinea un „om nou“ care trăia într-o irealitate; regimul putea uşor minţi, controla, manipula. Azi, mijloacele sunt mult mai sofisticate. Societatea deschisă are legile ei, scrise şi nescrise. Noi am rămas cam aceiaşi, grăbiţi să dăm verdicte, să „facem caz“, să aruncăm anatema. Sau, dimpotrivă, să lăudăm, să linguşim, să ne extaziem în faţa diverşilor idoli de câteva ore, zile, săptămâni.
Esenţial este judecata critică. Iar cazul Gică Popescu e departe de a fi clar. Dimpotrivă, este problematic. Nu numai în legătură cu chestiunea dacă Gică Popescu a turnat sau nu. Sau aceea despre lucrurile despre care bănuiam: că Securitatea se infiltrase în sport, supraveghea acest mediu care avea contacte cu străini şi era privilegiat. Propaganda comunistă servindu-se de marile nume pentru a-şi face reclamă. Se pune - mai ales pentru jurnalişti - şi problema, nesesizată până acum, a felului în care ajungi la informaţia de prima mână şi la un adevăr sau altul. Această cale este şi ea parte a adevărului despre care vorbim. Cel care a descoperit dosarul, un tânăr cercetător, l-a furnizat unor jurnale, încălcând reglementările privind accesul la arhiva CNSAS şi legile. Dacă informaţia că le-a vândut se dovedeşte exactă, atunci lucrurile sunt şi mai grave. Pune întâi chestiunea moralităţii vânzătorului. Nu e vorba de adevăr, ci de o afacere făcută pe baza surpării prestigiului cuiva. S-a deschis o cutie a Pandorei. Înseamnă că oricine poate citi dosarul cuiva şi apoi să îl publice în presă contra cost sau să şantajeze.
O instituţie necesară devine astfel un fel de vulcan care poate să erupă oricând. Şi nu e vorba numai de turnători, (am alergie la ei din motivul simplu că am fost turnat copios în anii ‘80 de câţiva apropiaţi), dar e vorba de relaţii intime, de dosare medicale, de informaţii care pot fi folosite în afaceri, în tribunale etc. După acest caz, accesul la CNSAS se va îngrădi şi pentru cercetătorii serioşi, se va „sufla şi în iaurt“. A apărut un pretext bun să se restricţioneze accesul. Era greu până acum, dar de acum încolo, orice funcţionar va putea să zică: nu vrem să se repete cazul fotbaliştilor. În vremea asta, pe adevăraţii dirijori din umbră ai reţelelor de informatori nu îi deranjează nimeni.
În căutare de tiraje la vreme de criză se pare că presa a lăsat garda jos. Nu se mai chestionează asupra limitelor sale, mijloacelor de care se serveşte; adevărului, în ultimă instanţă.